Fantezii Erotice

Citesc in departari frunze. Calculez rostul in neputinta de a gasi un
corespondent real. E inca devreme si am timp sa inteleg. Este panica, este
frica si o sint in momentul in care frunzele ma privesc in ochi. Un joc de
oglinda in care ma privesc in ochi. Imi inchid perspectivele in miscarea
frematata a frunzelor pe care le inteleg. mult timp... prea mult timp inghesuit
intr-o clipa. Nici pamantul care imi tintuia intelepciunea nu isi mentine
atractia... sirmtirea in detrimentul calculului panicheaza. Trebuie sa uit clipa si
atunci va fi momentul in care organizarea numerica ma va accepia. închid
ochii intr-un reflex disperat de a refula. Este greu sa o faci cand fiecare
manosecunda a gandirii transforma eternitatea. imi place singuratatea,
cred... si sa ascult scartaitul rece al portii singuratatii mele în ferecare. Ma
ridic de pe banca scorajita de soare, de ploi si de timp. O privesc cu ironie si
fac. similaritati cu sutletul meu scorojit, cu inima imbatranita prematur si
senzatia de stabilitate exterioara pe care o las impresiei celorlalți. Cu ironie
declar ca singura diferenta este ca sufletul meu scorojit ru permite confortul
sau si altora... si primesc si raspunsul... imi bantuie gandurile tot drumul spre
casa, parale! cu ceea ce mu imi puteam respinge memoriei in ciuda
incercarilor repetate. Probabil. asta este raspunsul. Daca as permite
confortul sufietuhui meu celorlalti, as simti senzatia de trainicie a actiunilor si
existentei ei... este periculos cand ai sufletul sfartecat intr-o inima care nt iti
apartine. Nu imi mai ingadui riscuri durerii

Nu este sociabilitalea aceea care inca ii tine pe ceilalti aproape, este
politetea. La orice gaseam explicatia care sa imi covina. imi doream pace si
atat. Era mult mai simpla izolarea dar cunosteam prea bine implicatiile
faptului de a trai in socieiate. Actionez rece si judec prea aspru orice miscare
a celorlalti care afecteaza in mod negativ aceasta societate. De care nu ca
nu imi mai pasa, ci doresc sa isi vada de mersul ei pentru a putea si eu sa imi
vad drumul in aceasta spirala.

Visez prea mult, visez si cand pictez, visez si cand visez. Tabloul nu va iesi
asa cum imi doream, E o casatorie prea lunga cu comoditatea iar eu sunt
printre cei ce sunt adepti ai divortului. Nu se fac compromisuri de durata asa
cum timpul nu face compromisuri

Privesc persoana de langa mine dormind si ma intreb care o fi rostul sau.
Si-a gasit rostul? imprima siguranta pe faiza si pe patul meu in care viseaza.
în patul meu, cu visul meu imi simt sfera ingradita. Erau vremuri in care
aparea detasarea atat de silentioasa inca traversand cotioanele copilariei
din egouri. Dar totul era doar o oaza intr-un finit desert acumulat în visele
singuratatii. Mi-as fi dat lumina ochilor doar pentru o secunda... daca as mai
pulea vedea vreodata... nici o pictura din lume, nici o fofogratie de prea mult
moarta nu putea compensa vreodata. Toate Ia timpul lor si totul in locul lui se
spune. lar viata iii rezerva exact invers facand în ciuda anonimului
proverbial. Cand inca ai timp nu il pretuiesti iar cand nu ai gasesti imp pentru
lamentari cugetand la ce ai pierdut, la ce mu ai avut si totusi ai pierdut, la ce
ai avut si inca nu vrei, la tote ar putea reprezenta o mica lume in lumea fa,
culmea si mai mica, ca intr-o departare de vitralii... ipotezele nu isi au rostul
decat in paranteze... Umorul negru, ingerul pazitor de-a lungul lumii mele e
inca acolo... aici, un inconstient de circumstante detasabile, calatoria mea.
ingaduinta, “ comprehensiunea, intelegerea, toleranta tronau impuse în
defavoarea iubirii ca o scuza la ceea ce imi marginea universurile. Multumita
spiritului puternic doar putem crea si privi amurgul ca pe podul spre rasarit,
nu ca pe o cadere a intunericului si nici ca pe sfarsitul clipei. O clipa naste
alta si alta intr-un dans haotic pe care suntem prea grabili sa il mai simtim si
cu atat mai mult sa vedem ca totul nu este decat o prea mare, intinita clipa
primordiala... o clipa, o lume, un paradoxal infinit. Si atunci ma intreb unde am
avut impresia ca am zamislit aceasta clipa cand ea era deja agitata in
involburarea ei, aruncadu-ma pe o scena unde nu puteam fi decat martor, nu
si actor... si asta mu doar din cruda interactiune a altor arbitri. Un actor mut,
un fundal de opera in care cuvintele sunt mu inscriptibile, ci inglobate muzicii
armonia suneielelor ar deveni atunci protagonistul si singura capabila sa
zideasca, sa adune clipa si sa o impinga in prapastia de unde si-ar asculta
ecoul intr-o reverberenta mirifica. Vei intelege ca si tu ai fost aidoma mie,
aidoma zecilor si tuturor nesfarsitelor dansuri... si daca ai fi tu acea
non-prezenta care ar dizolva materia tacerii dintre noi, atunci pot sa spun ca
ofranda fie iti raman clipele ce mi-au fost candva viata. Si, probabil, ai reusi,
nentru ca meriti