Fantezii Erotice

Ploua... ploua de două zile... o ploaie maruntă de toamnă târzie. Ceaţa bizară ce
se răspândise peste oraş nu prevestea o încetare rapidă a ostiităţior... şi astfel
razboiul norilor avea să se prelungească încă. Nu ieşisem nicaieri în aceste două
zile... leneveam pe divanul mare, sorbind leneş din ceaşca de ceai... şi intreaga
aroma de lamâie se pierdea în micuța încăpere.

Locuiam de ceva vreme intr-o casă de la marginea orășelului... o plăcusem de
când o zărisem prima dată... parțial ascunsă sub verdele rece al iederei şi totuşi cu
o formă dulce... Am reuşit să o cumpar şi în cațiva ani să îi redau aspectul de altă
dată... Aspectul de casă boierească de vază... cu portic la intrare şi salon rotund o
faceau un pic misterioasă... însă căldura ei te invâluia chiar de când ii treceai
pragul.

In camera în care îmi petreceam eu unele clipe de linişte se ajungea urcând pe o
scară circulară de lemn... sunetul paşilor se auzea mereu ca un ecou în pereţi şi
orice şoaptă parea cu atât mai profunda. Treptele păreau că duc spre intrarea
într-o grădină secretă... şi poate că aşa şi era... că doar eu patrundeam acolo,
stăpân absolut... şi doar acea cameră imi sorbea secretele, visele, clipele de tăcere
şi melancolie.

Auzeam stropii ce cădeau monoton şi vântul care îi diija, când spre acoperiş,
când în fereastra camerei. Mi-am lăsat obraji pe palme privind ca un copil ploaia.
aburul uşor al ceaiului fierbinte acoperea sticla ferestrei ca o ceață lăsându-i doar
ochii să privească afară.

Ochii mei, ochi care încercau s4 ghicească drumul ce urca încet Dealul Viselor,
aşa cum era numită colina lină ce incepea la câteva case mai încolo. Mi se parea
că cineva coboară încet prin picurii de ploaie, un trup ascuns Într-o haină lungă, cu
gulerul ridicat ..priveam mersul încercând să ghicesc sexul acelei persoane ce
eşise, din casă pe aşa o vreme. Pârea o femeie, puţin zgribulită şi cumva fragilă, de
parcă acea haină fusese prima pe care o găsise în graba ei, o luase fără să se mai
uite că ii era cu câteva numere mai mare...Oare unde se grăbea? Şi de ce îşi
intorcea mereu privirea?

Sorbind cu plăcere din ceaşca aburindă, mi s-a părut că sunt privit..m-am uitat
atent şi da...strâina mă fixa cu privirea ei, de parcă mi-ar fi cerut ceva. Distanţa era
relativ mare, picăturile de ploaie poate îmi jucau feste şi totuşi mă privea...se
intorcea să vadă în urma ei şi apoi privea la mine...de parcă ochii ei îmi cereau
ajutorul. Nu mai înțelegeam nirnic...de ce ma privea? Cum de mă vedea în spatele
geamului aburit? Mă privea pe mine?

Mieunatul motanului meu, mă făcu să tresar şi să mă ridic să îi deschid uşa să se
strecoare spre perna lui favorită în care se tolănea ținându-mi mie companie în
momentele când urcam în cămâruță. Am revenit la geam doar ca să revad griul
monoton al hainei strainei evaporându-se după culmea colinei. Se lăsase
păgubaşă pesemne. Şi totuşi eram întrigat..mă tenta să urc după ea...şi aşa nu
avusesem până acum intenţia sau timpul necesar să văd această zona de când
ocuiam aici. Gândurile zburau razna...ie ce-o fi..dă-o-ncolo de ploaie...rebuie să
vad ce se ascunde după colină.

inarmat cu o umbrelă şi cu trenciul lung ce lăsa picăturile imprăştiate de vânt să
se prelingă ca pe o hărlie cerată, am ieşit după vreun sfert de oră din casă. Am
depăşit curile celor câteva case, am ocolit câteva bâitoace ce abia aşteptau să
stropească şi după ce am făcut dreapta trecând de zidul colțuros al unei case ce
imbrățişa tot colțul străzii, am început să urc drumul în panta care tăia brutal Dealul
Viselor.

Vântul ce mă batea din spate parcă încerca să îmi grăbească paşii de parcă cine
ştie ce grozăvie necesita prezența mea iminentă. După căteva minute eram
aproape de vâri, norii joşi încă împiedicau o privire de partea cealaltă, dar se
intrezărea o turlă de biserică. Începeam să imi amintesc de povestea locului..aici
se gasea primul cimiir al orâşelului, prima biserică...loc parasit apoi după un
incendiu şi căteva întâmplări considerate bizare din perioada de inceput de secol
XX. În timp ce îmi aminteam aceste date treceam de vârful colinei şi vedeam
ruinele unei biserici, innegrite şi golaşe de parcă iedera refuza să imbrace acest
trup de piatră. Doar tunul clopotniței rezista alb, ca o fiamură ce arăta că se va
preda în cazul în care focul s-ar fi oprit mai repede. MA apropiam de zidul de
cărămida şi el în ruină şi pe alocuri înnegrit de ia foc, am ridicat privirea şi parcă
cineva era În turiă...m-am uitat mai atent închizând umbrela...mni se paruse.

Am deschis poarta ce scânăia brutal şi am intrat în curtea bisericii. Deşi îmi părea
ciudat şi mult prea tăcut locul, deşi civilizaţia era la nici 500 de metri peste colină,
ma atrăgea cu liniştea, cu pâlcunle de copaci ce se insinuau din loc în loc, cu
umbrele ce jucau pe zidurile distruse de foc, timpuri şi uitare. Nu îmi puteam
explica de ce nimeni nu incercase o restaurare, de ce extinderea orâşelului se
oprise înainte de a urca peste colină. Am inconjurat biserica veche încercând să îi
ghicesc vârsta, cred că se înaţțase cu mai bine de un veac înainte de acel incendiu:
În spate, cimiţrui vechi ce pornea de lângă biserică, se pierdea printre arborii ce
crescuseră liberi. Ploaia stropea în joacă pietrele mai albe sau mai întunecate ale
mormintelor. înecate de iarba, flori de câmp şi tot felul de tufe. Imaginea îmi
amintea de zona nordică a Scoției, cu bisericile gotice şi cimitirele în care se
odihneau sub pietrele mari clanuri întregi. O imagine cu atăt mai frepanta, cu cât
aici era tărâmul balcanic cu influențe orientale sau Slave.

Am tâsat cimiirul pentru moment şi am patruns, printr-o spărtură a zidului, în
biserica veche. Părea mai mult o biserică reformată sau catolică, acele banci lungi
cu lemnul lor acum putred, verde de ia muşchii ce îl acopereau, de la ploile ce îl
spălau picurând prin spărturile unui acoperiş care acum nu mai stătea în picioare
decât în puține locuri

Un foşnet şi privirea mea căzu spre unul din locaşurile contesionalului...până la
urmă era o biserică catolică...perdeaua mancată de timp şi insecte se mişca, dar
nu se simțea vântul...am paşit oarecum speriat şi am dat-o deoparte... banca goală
pe care mă aşteptam să o văd era acoperită de o haină gri lungă. Mi-am amintit de
străină şi nu ştiam ce să cred.

- Îmi permij să îmi recuperez haina? E cam îrig aici... Am sărit în lături speriat şi
năucit şi am auzit un râs cristalin...m-am întors cu greu rugându-ma să nu dau
ochii cu cine ştie ce arătare...Cocoţată pe una din băncile lungi stătea o tată
draguță cu pielea albă şi ochi verzi..un verde apăsător ca al mușchiului, ca al
ederei... - Cine eşti tu? au fost singurele cwvinte pe care le-am reuşit a rosti

- Ce speriat eşti..stai liniştit nu o să te mânânc... sau cel puţin nu aici..aici e un
sanctuar... - Cine eşti? Întrebarea o repetau obsedant buzele mele...Ce eşti?

Un râs zgiobiu, tacere şi apoi cu vocea ei plăcută îmi răspunse:

- O naiadă? O nalucă? Poate una din iele pierdută pe aici? Nu ştiu decăt că mă
numesc Ana şi că de fiecare dată când încerc să urc dealul ajung din nou aici pe
banca confesionalului

Am întins mâna să o ating şi Ana s-a pornit pe rs:

- Heil Ce faci? Ma gădit!

Era vie...sau cel puțin mâna mea nu trecea prin trupul ei..nu era o nălucă şi totuşi
arăta parcă din altă lume...cu pielea ei alba, cu ochii ei verzi..cu părul lung şi ud.
Am ridicat haina ei..era udă şi apa picura din ea aşa că văzând-o tremurând
mi-am scos trenciul şi am imbrăcat-o cu el..cu o voce tremurată mi-a mulțumit şi
mi-a întins mâna. Căldura pieti ei s-a adaugat lucrurilor care mă suprindeau...am
urmat-o ca în transă în timp ce mă conducea printre ruinele bisericii. Am ocolit
câteva dale de piatră prabuşite peste bănci, am trecut pe lânga unul din stâlpii
rămaşi întregi şi în spatele unei uşite prin care pentru a trece a trebui să mă aplec
am dat de lumină. Căteva candele şi lumânări luminau o cămnaruță plină de carți,
sfeşnice, materiale grele cu arome de tămâie... - Bine ai venit în lumea mea! Te
rog ia loc... t-am urmat invitaţia şi m-am aşezat pe patul lipit de perete, poate chiar
construit ca o prelungire a peretelui, ca o dală de piatră a unui cavou...Ana se
aşeză lângă mine şi se ghemui ca o pisică pregatita a toarce. Aş fi vrut să evit
această apropiere, dar din teama am rămas nemişcat.. - Ce îricos eşti, râse
ea...doar ţi-am spus ca aici nu ij pot face rău...aici e Sanctuarul şi eşti oricând liber
să pleci... - Dar îmi poți face rău?

- Cred că da, adică ştiu că uneori părăsind biserica se întâmplă lucruri ciudate cu
mine.

- Spune-mi..sau mai bine povesteşte-rmi totul: cum ai ajuns aici, ce îi aminteşti,
ce ți s-a întâmplat?

- Eşti atăt de bun, eşti singurul om care nu a fugit după ce m-a văzut, eşti singurul
care vrea să îmi asculte povestea, deşi nu sunt prea multe de spus...de dragul tău
ţi voi spune:

„„ Totul a început cu mult timp în urnă, nici nu mai ştiu dacă sunt doar 100 de ani
sau mai mult, eu una aş zice că nu a trecut decât ozi...Eram aceeaşi tânără
frumoasă ca şi acum...nu-i aşa că sunt încă frumoasa? * Nu ştiu ce m-a indemnat
să o privesc în ochi, să îi alung o suviță udă şi să dau din cap a afirmaţie...Ana se
lasă uşor să lunece în poala mea, ridică privirea în sus şi adâncindu-se în ochii mei,
zâmbi şi continuă;

„„ Râdeam şi atunci ca şi acum...o copilă prostuță, zglobie şi nebună care nu voia
să ştie de nimic decât de soare, natură şi viața.

Părinţii mei erau oameni simpli tata iucra la construirea oraşelului de peste deal.
de fapt un sat mai mare în acea vreme, iar mama era învațătoare. Când s-a
hotarât refacerea biserici îmi plăcea să îmi însoțesc tatăl şi să ma pierd printre
mormintele pe care le-ai văzut, culegând flori de cârmp. Într-o zi un bătrân a venit
să vorbească cu şețul gantierului.. spunea că vrea să îl avertizeze să lase
reconstrucția bisericii, că e un loc blestemat... nimeni nu l-a crezut... deşi s-a dus
pe Ia fiecare muncitor spunând aceeaşi poveste. L-am ascultat şi eu până când
ata Fa alungat. Îmi plăcea cum povestea despre o tânară aristocrată care ar fi fost
ucisă chiar în ziua nunţii, în aceasta biserică, de câtre un pretendent gelos pe
faptul că fusese refuzat. * O ascultam fermecat, când ea s-a oprit şi mi-a spus.
"Pleacă... pleacă acum, te rog... e seară şi nu ştiu daca vei fi in siguranță lânga
mine”. Nu aş fi vru, dar vorba ei hotărâtă m-a convins. M-am ridicat şi am pornit
spre intrare. Am auzit doar... "Să vii şi mâine... *, un scâncet ca de durere, am
întors capul şi ea nu mai era acolo... am grăbit pasul i peste puţin timp urcam
dealul spre casă

Tolânit pe canapeaua moale din living îmi puneam în ordine gândurile... oare ce
mister ascundea faptura din biserică?... trebuia sa aflu, trebuia să cunosc toată
povestea. M-am ridicat şi am ieşit iar spre biblioteca oraşului. acolo am cerut
îndrumări despre zona bisericii părăsite şi deşi m-a privit ciudat, bibliotecara mi-a
arătat căteva sertare cu unele cărți ce prezentau istoria locului precum şi colaje din
ziarele vremii. M-am aşezat la o masă retrasă şi am început să răsfoiesc. Date,
idei, frânturi de istorie se perindau în faţa ochilor mei.

O. ştire de ziar de prin 1880 şi ceva amintea de incendiul devastator care
cuprinsese biserica, nu erau victime şi nici nu se ştia de la ce izbucnise focul. Apoi
o revistă de factură mistică încerca să explice propria ei versiune, autorul articolului,
un împătimit al căutarilor de mistere, de legende amintea de crima de care îmi
spusese Ana, de faptul că sufletul miresei moarte încă nu îşi găsise liniştea şi că ar
î posibil ca nebunia pe care o cuprinsese pe fata învățatoarei din sat să se
datoreze acestui suflet netiniştit... ultimele rânduri m-au pus pe ginduri... să îi fost în
puterea. sufietului celei moarte Ana? Poate copilă find a intrat undeva unde nu ar fi
țrebuit şi sufletul ce umbla hai-hui a ales-o pe ea să încheie ceva, să îi caute
zbăvirea... dar Ana nu ştia cred ce trebuie sa facă... eram din ce în ce mai
intrigat.. trebuia să afiu continuarea poveștii Anei

A doua zi, am urcat dealul şi am trecut de poarta bisericii... aceeaşi nişte.
aceeaşi atmosferă apăsătoare... Deodată două măini îmi cuprind gâtul de la
spate... apoi un sărut apăsat pe ceafă... am tresârit.. "Ce bine îmi pare ca te-ai
intors”... era vocea plăcută a Anei şi am râsuflat uşurat.

"M-ai speriat... să nu mă mai sperii aşa... * Am auzit-o râzând cu poftă... "Hai să
ţi spun povestea în continuare”... ne-am aşezat iar pe banca din cămaruța mică.
cu Ana întinsă cu capul în poala mea şi privindu-ma adânc în ochi... "Ştii. tu
semeni cu el. *.. o priveam mirat... "Cu care et? *... "Lasă ca ajungem şi acolo
să revenim ia poveste... *Acuitasem povestea bătrânului şi apoi am pornit să caut
mormântul fetei.. era o piatră albă... o să te duc sa o vezi.. înfloreau mereu
trandafiri. acolo... trandafiri sălbatici şi imi plăcea să stau să privesc, abia se
auzeau zgomotele muncitorior... dar într-o zi am simţit că eram condusă spre un
anume io... mi-am urmat dorința şi am intrat în capela mică din spatele bisericii
acolo m-a învăluit un amalgam de sentimente: tristețe, disperare, ură. Fara să
vreau m-am spriinit de balustradă şi am văzut roşu în fața ochilor... sânge curgând
încet cu picături mari, am auzit țipete, un râs de om nebun, am simţi că o fată
frumoasă mă priveşte şi apoi închide ochii zâmbindu-mi şi am leșinat... Tata m-a
găsit aproape de seară... nu ştia ce e cu mine... a încercat să m trezească... am
râs şi apoi am leșinat iar... tot ce îmi mai amintesc e mama aplecată deasupra mea
încercând să îmi pună comprese, un preot şi bătrânul cu povestea spunând mereu:
<< E pierdută... e pierdută... >>...apoi într-o dimineață m-am trezit, am crezut că
visasem... mi-am strigat părinţii dar apoi am văzut că sunt aici, în această
încăpere... am plâns, am țipat... nimeni nu mă auzea... " Ascultam fermecat, fâră
s4 o întrerup, mângăindui fruntea şi indepartând şuvițele rebele.

"Şi apoi o voce în mintea mea a început să mă linişteasca, să îmi ceară iertare.
a început m-am speriat... voiam să plece, să dispară... dar m-a liniştit. mi-a spus
că biserica va fi sălaşul meu până când va sosi izbăvirea”... Din nou izbăvirea, dar
de ce trebuia să ffe salvat4?, de cine?, pentru ce?... Întrebari tot mai multe mă
frâmântau

"Trebuie să pleci... vreau să pleci acum... * "Nu mai plec... nu mai vreau să plec.
vreau să aflu ce se întâmplă aici..." Am vazut-o plângând, încercând să mă alunge
şi apoi aerul a început să devină mai rece... iumina plăpândă a lumânarilor părea
că acum se va stinge... am privit la Ana şi ceva se schimba în ea... deja începea sa
imi fie teama... ar fi trebuit să plec imi spuneam... ochii ei deveneau albi... tot mai
albi şi pielea strâvezie... s-a ridicat şi paşii ei parcă îi erau conduşi... mi-a prins
mâna şi m-a luat cu ea... am încercat să mă etiberez, dar o forță ma ținea prins de
ea... un tremur uşor lua locul curajului şi dorinţei de a rămâne, am strâns cu mâna
liberă crucifixul pe care îl purtam la găt şi mi-am zis... fie ce-o fi.

Am trecut printre bâncile putrezite şi pline de muşchi verde... am ieşit pe o uşiţă
joasă în spatele bisericii... o lună mare şi rotundă lucea alba pe cer... se auzeau
greierii țărâind în iarba şi nimic nu ar fi spus că se întâmpla ceva ciudat... doar
strânsoarea rece a mânei Anei îmi zicea că nu e aşa.

Am trecut peste pietrele răstumate ale unor morminte şi apoi am zârit ruinele
negre ale unui pavilion... trebuia sa fie capela unde s-a întâmplat crima... simţeam
deja cum totul parcă tace... din seninul de afară rămăsese doar luna şi o ceață fină
inconjura totul... aerul rece mă făcea să tuşesc respirându-l... şi Ana care nu mai
era Ana... deodată se aud voriie... râsul isteric al unui om aproape de pragul
nebuniei, țipete, zgomot de scaune care cad... şi apoi imagini, frânturi de imagini şi
Ana mea îmbrăcată într-o superbă rochie de mireasă, cu o maramă ca în secolul
trecut... apoi sânge... sânge care picură din rochia albă, care curge pe mâinile
mele... încerc să mă desprind şi nu pot... gândurie imi zboară aiurea... aşa s-a
întâmplat totul... asta e scena nunţii însângerate... dar ce caut eu aici? Şi apoi ca o
lovitură îmi vine răspunsul... eu sunt mirele, sunt ce! care încă îmi aştept mireasa ia
altar... dar de ce eu? Va fi o nuntă simbolică înseamna... eu va trebui să aduc
izbvirea... am simt apoi o înțepatură... aerul rece trecând prin mine şi buzele
calde ale Anei sărutându-mă şi şoptind: "Ai trecut de primul past... primul?
Doamne... dar câți erau? Şi am leşinat.

M-am trezit în cămăruța mică a Anei, gol până la brâu... cu o urmă roşie mai jos
de inimă şi Ana privindu-mă fericit... 'Ce s-a întâmplat? am ingâimat cu jumătate
de glas... *tE totui bine acum... ai trecut cu bine... nu te speria... urma roşie nu e o
rană... doar o cicatrice... e ca şi cum ai ajutat la evitarea repetârii istoriei... ai primit
tu o parte din durere... fară ca 38 fi totuşi rănit... * Nu mai intelegeam nimic... Să fiu
rănit şi totuşi să nu fiu... am luat o parte din durere? Adevărul e că simțeam că mă
doare... dar parcă nu mă durea pe mine... eram total bulversat.. dar mă bucuram
că am putut ajuta.

Ana m-a sărutat şi buzele ei calde au fost ca un balsam pentru mine. M-am ridicat
şi am vrut să merg spre casă... ea m-a oprit. 'Nu poți pleca, până nu se termina
lotul nu poți pleca... ” M-am întins la loc ca un copii ascuitător în timp ce ea mă
mângăia, ma privea şi apoi şi-a apropiat buzele încet... gustându-le pe ale mele.
un sărut supranatural... un sărut din dou luni, din dou timpuri, dar atât de duice.
de real, de plăcut.

Am simţit cum mâinile Anei se plimbau în voie pe trupul meu, cum hainele mele
dispareau una câte una, îmi plăcea dar îmi şi era teama... oare acesta e pasul
urmator? *Da... te pregatesc pentru purificare... * Purificare? Suna bizar şi totuşi nu
imi mai era teama... cât de râu putea fi?

Mâinile ei ma stropeau cu apă şi apoi căldura lumânarilor ce treceau peste corpul
meu mă făcu să privesc curios ritualul... picuri de ceară îmi atingeau pielea, dar
picătura arsurii era repede înlocuită de sărutul Anei... era o senzaţie ciudat de
placută... simțeam că senzualitatea ce plutea în aer mă va face să vreau şi mai
mult. Ea parcă îmi ghicise gândurile, mă dezbraca în nişte... timpul îmi parea că
stă în loc şi totuşi prin fereastra mică a încăperii se vedeau urmele înserârii
teama începea să se facă simțită, deşi încercam să o alung gândindu-rna ia lucruri
frumoase... şi apoi din nou aerul rece... pielea mea infiorându-se şi Ana intorcând
ochii albi catre mine... primul impuls a fost să mă ridic şi să fug... dar parcă eram
intuit... mă simțeam ca o victimă a unui ritual păgân fără putință de scăpare.

Deodată rochia albă de mireasă cade şi trupul piapând şi străveziu al fapturii care
stăpânea sufletul Anei se apropie de mine... Era frumoasă... stranie... dar
frumoasă... fără să vreau am întins mâinile să o ating... "Răbdare mirele meu... în
curând voi fi ata... voi venila tine... Şoapta rece pătrunse prin mine, apoi faptura
işi lipi buzele de ale mele... buze reci... cu aromă bizară de iasomie... de undeva de
departe ma chema vocea Anei... "Sunt eu, nu te teme... *... sărutul adânc parea că
soarbe viaţa din mine... simțeam trupul tot mai rece... atingerea unui trup uşor
deasupra mea, apoi de la urma sărutului Anei porni o caldură plăcută, căldură care
creştea... simțeam cum senzualitatea încăperii mici revenea... cum trupul străveziuy
nu mai era rece, cum carnea incepea să trăiască... nu ştiam dacă făceam dragoste
sau doar stateam gol şi simțeam căldura cum trece prin mine.

Am închis ochii lăsându-mă sărutat, atins, muşcat uşor... mereu cu şoapta Anei în
urechi... * Aşa... visează... doreşte... nu te opri... * Nici nu ştiam ce fac de fapt.
simțeam moliciunea cărnii sub mâinile mele şi îmi aminteam că sunt barbat, că
deasupra mea este o femeie frumoasă

Brusc geamul mic se trânteşte... vântul nopții pătrunde stingând iumânarie şi
răscolind greoaiele materiale aşezate de-a valma... Simţeam cum cicatricea
roșiatică începea să doară... de parcă cineva o apăsa... apoi buzele care îmi
atingeau gătul şi coborau spre ea... o durere ascuţită... picături de sânge pe
degete... o senzaţie de plăcere imensă, de linişte şi apoi dorința de a dormi
Auzeam ca prin vis: 'Am fost acolo... te-am apărat... lângă mine ai reuşit.. îi
mulțumesc... iartă-mă.... să îi aminteşti de Sanctuar şi de Ana... paznica lui. * şi
apoi tăcerea, liniştea, fognetul copacilor bătrâni ai cimitirului

M-am trezit brusc cu O arsură... eram în camera din pod... motanul meu torcea
leneş... ceaiul îmi picura din cana rasturnată şi obrazul i simțeam amorit de Ia felu
în care adormisem sprijinindu-l pe geam... Adortnisem? Imposibi... nu puteam sa
cred... doar am văzut străina prin ploaie, au trecut cel puţin 3 zie... nu se poate.
trebuia să mă conving că nu o luasem razna.

Speriind motanul... mi-am luat trenciul... şi am zbughit-o pe scări... un parfum
plăcut de iasomie m-a învăluit în timp ce îl îmbrâcam şi mi-am dat seama cp nu
visasem..... şi totuşi trebuia să ajung la biserică... Aproape alergând am urcat
dealul... nu mai conta ploaia... stropi ce imi curgeau prin pâr, pe pleoape... turla
albă se apropia... am ajuns... acceaşi poartă cu scirțâit brutal... aceeaşi paşi peste
dalele sfărâmate... am intrat... Contesionalul stătea tacut cu draperia fiuturând
roasă de timp şi ploi... "câmăruța mică”... mi-am amintit brusc... am deschis-o şi era
goală... urme de lumânri... un sfeşnic căzut... materialele roase de vreme... dar
acelaşi parum de iasomie amestecându-se cu aroma de tâmiie... am ieşit, dar
mi-am întors brusc privirea auzind un râs zglobiu... nu am zărit decât ochii... sau
poate imi s-a părut... şi râsul întiparit în auz... ştiam că trâisem ceva ciudat... am
atins cu mâna pieptul şi cicatricea era acolo... o amintire plăcută a unei întâmplări
Stranii