Fantezii Erotice

Se țineau în brațe tăcut, legânându-se încet, apropierea îngemănând sânii, areolă
pe areola, două clepsidre orizontale, înrămate cu trupuri. Goite de timp, goite de
spațiu însă pline cu gingâşie şi anticipație, ele se mişcau în ritmul unei singure
respiraţii. Păreau un măreț ceasornic care măsura doar pasiunea, o compoziție
ridimensională de rotunjimi în stii art deco, voluptoasă şi fierbinte. Jocul trupurilor.
Mâinile le alunecau neobosite, daruind leneş, fâră aspirația spre popas în această
drumeie senzorială. Tandrețea fluidă nu căuta final, şi trăiau nevoia de întregire a
sufietelor printr-o simplă înlănțuire. Chiar şi pleoapele, aliate în această aventură
actiă, participau acoperind ochii, de sub draperia părului, pomeţii obrajior îşi
şuşoteau nimicuri dulci, iar buzele întredeschise se întâlneau înfometate. Nimic din
această anticipație nu era câlauzită, toată își urma făgaşul nevăzut, încălzită de un
foc lăuntric.

lar mişcările... ah! acel tango subtii în care coapsele plămadeau continuu un limbaj
ce neutraliza rațiunea, prin semne care mai curând se intuiau decât se puteau
înțelege, mantre tainice nerostite, formule alambicate unde senzualitatea promitea
ar feminitatea îşi schimba dimensiunea, ele rămâneau pentru mine într-un univers
străin, deşi aparent penetrabil, unde codurile mângăierilor erau simplificate la nişte
gesturi caligrafice minimatiste ale unui maestru oriental, unde totul se impartăşea
fără vreo pierdere, fără vreo notă discordantă, fără scăpari însă cu o nețărmurită
intensitate. Era un amalgam dintre joacă şi taină, dintre virtute şi dorință, dintre
compatibiltate şi suflet. Pecetea unei dăruii reciproce ce sfida orice formă
descriptivă. Geografia pasiunii lor nu avea nevoie de cartografie. Imaginaţia ie era
busolă iar convingerea trăiri, garanţia de sinceritate.

Mă întorc cu gândul la ele, surori de suflet, altoite siamez cărora le eram ales de
taină şi contemplu acei, de-acum dispăruți, ani, întrebându-ma, mirându-ma chiar,
de ce am ieşit din acei univers saint-exupery-an, acei vortex temporar, în care
tinerețea parea că nu va cunoaşte niciodată batrânețea. Am ieşit plin de siguranță,
mânat de orgoliul nesabuit, dat probabil de lipsa anior, că voi putea iua cu mine
spiritul locului. Strigam mai apoi către ele cuvinte de ademenire, încurajatoare, să
e fac să paşească dincoace de prag, să aibă curajul respire aerul crud, să-i
accepte, săi simtă răcoarea, pe piele şi devină în el miezul unor matrițe în forma
de femei, abandonând astfel nemurirea.

n imaginaţia mea le chemam cu nume de vrăjitoare, Circe şi Calipso, nume pe
care le citisem undeva dar nu le-am povestit vreodată, ele având nume neaoşe,
precum Oana sau Raluca, pe care şi le aleseseră singure, ca o formă de mimetism
social pentru a rămânea intacte în universul paralel al realiaţii cotidiene în care noi
eram tustrei trupuri nemuritoare de olimpieni coborâţi pe pământ, studenţi într-ale
râiri, chiulind de la orele de diigenţie a zeilor, strângând Ia piept secretul
neimpartăşit, ca nu cumva să fim pedepsiți zeieşte.

Oare ce s-a întâmplat cu ele, nimiele mele nevăzute pe care doar eu le
cunoşteam? Dacă mi-e dor de ele? Mi-e dor mai curând de o bucata din mine din
acele vremuri, care nu avea cpacitatea de-a înțelege pe deplin trăirea. Mi-e dor şi
de orele scurse prin vechiul ceas de perete din care, într-un moment de destrău,
am smuls arătătoarele. Le puteam privi, delectându-ma, ia nestărşit, poate şi
pentru că timpul, da timpul acela, care nu era al nostru, avea aripi plumbuite,
apăsate de o greutate necunoscută probabil pentru că rutinele repetiive erau
destul de greu de prins în mreaja secundelor. În lipsa altor repere precum
alternanţa dintre noapte şi zi, sunete de paşi, cadențe de pendul sau mişcările unor
limbi de clopot, distanțele nu puteau deveni spaţiu astfel că în crisalida universului
nostru, vorbe precum săptămâni sau luni, își pierdeau sensul.

Trăiam cu ele parcă dintotdeauna, uneori păreau că sunt crescute din mine, alteori
că suntem iviţi cu toţii dintr-o rădăcină unică, o zonă crepusculară în care cuvintele
erau tot mai puţine pentru că, prezenţa lor ar fi limitat trăirea, explicând-o, şi nimeni
nu vroia să maculeze tactilui cu sunete, astfel câ inventam semne noi, pe care ni le
scrijeleam în piele cu unghie, ele reprezentând nemârginirea sau durata.
Dezghiocam cu dinți ftecare simi, alegându-! cu atenţie din vrejul multicolor al trăiri
şi, pe care precum un nesfârşit ir al Ariadnei, îl strângeam ghem de parcă metalul
acesta maleabil al senzaţiei m-ar fi putut ajuta să ies odată din acest labirint al
propriei alegeri. Abia după multe vieţi traite şi retrăite acolo mi-am dat seama că
pereţii se ridicau la loc, ori de câte ori aveam tentativa de a-i dărăma, revenind dur
şi neiertător pentru că fantezia, spiritul neobosit al meşterului Manole, îi ridica
instantaneu, într-un joc interactiv al minți şi al dorinței de a rămâne mereu pur.

De fapt, totul fusese o descoperire întâmplătoare, jocul de a-mi fixa atenţia pe un
anumit aspect şi a negija restul, permiţându-mi să sugativez perisabiitatea
recătoare ai acestor întâhniri în care aveam drepturi egale cu ele şi unde eram
acceptat atât de profund încât alternanța mişcării, era alegerea mea putând s-o
incetinesc până la oprire (o formă mascată a timpului dat de mişcare? ), astfel s-o
prind aşa cum puteam să-mi prind umbra când eram copil, lovind cu pumnul în
perete ca s-o țin priponita dedesubt.

Cu ele am învăţat că flăcările nu sunt niciodată identice, ca ritmicitatea lor e
inexistentă, ca fiecare limba de foc este unică şi se întinde spre întunericul din cerul
negru al şemineului, dispărând fără vreo urmă, făcând loc altei limbi roşiatice la fel
de singulare. Cred ca atunci ne-am decis să considerăm secundele precum nişte
fulgi de zăpada unici şi fără asemanare care pot alerga într-un du-te vino pe scara
stării de agregare al apei. Când puneam câte un lemn pe foc îi priveam îndelung
cum era sărutat de flăcările mângăietoare, ia început cu timiditate, apoi cu hotărâre
de parcă, prin astie! de gesturi tandre, focul ar fi încercat, să spargă o vrajă
nedreaptă, lemnul find de fapt o vioară Stradivarius, o lada de zestre al llenei
Cosânzene sau o parte din tronul neciopit al împăratului Roşu, blestemat de
securea unui tăietor de lemne de a nu deveni ceea ce îi era menirea. Eram
convinşi că flăcările îl vor purifica de tot ce e nedemn iar cenuşa va urca şi ea,
precum fulgii, scara propriei transformări în nazuința spre perfecțiune, revenind
prin grija naturii prin trunchiurite altor copaci, la esență.

Priveam împreună la focul, la lemnul care ardea, le simţeam dorinţele lor neostoite
şi le vorbeam despre paradoxul femeii, despre inexistenta legătură dintre
senzualitate, feminitate şi sexualitate, prima nefiind decăt o promisiune a feminitaţii
fară garanția impliniri ei, deseori râmânând singulară, precum mirabila sămânță
dusă de vânt. Senzuaitatea nu e decăt un potențial trupesc, de mute ori în stare
de hibernare şi precum orice formă de potenţial nu îşi poate atinge împlinirea decât
cu ajutorul unui catalizator, în acest caz, o legătură sexuală de valoare cu un
partener sau partenera.

Oare v-aţi gândit vreodată, le întrebam, că dragostea dintre două sau mai multe
sufiete nu este doar o legătură fâră cuvinte, o vibrație sublima, o încântare de
sentimente şi senzaţii, căci e nevoie de mult mai mult pentru a crea realmente o
altă lume. Doar suma lor eliberează senzualtatea şi înfloreşte feminitatea,
permițându-i să ajungă la propria-i esență, devenind astfel acea formă distilată a
înțelegerii şi acceptării, unde vorbele prisosesc iar adresa menționează universul
Saint-Exupery-an acolo unde inima vede mai clar decât ochii
Acum, după atâția ani, pe nisipul plajei pusti, acelaşi nisip rearanjat de valuri şi de
vânt, scriu cu un ciob de scoică versul cel mai cunoscut al ui Francois Villon *0u
sont les neiges dantan? *. La marginea oceanului unde ar trebui sa scriu "Ou sont
es sables diantan? *, ma minunez încă de minuscula diferență dintre fulgii de
zapadă a tuturor iernilor trecute peste mine şi a nisipului care mi se prelinge în clipa
asta printre degete, înțelegând în sfârşit că totul nu e decăt timp, îndurerat că
incercarea mea de a le spăla din mine e zădărnicie iar gândul mi-e povară că,
raîntâmnindu-le totul s-ar netrece la fa!