Fantezii Erotice

"Cu cit cunosti un om mai bine si mai mult cu atit esti mai aproape de o fatala
despartire de el. Cunoasterea detaseaza o fiinta de alta si anuleaza grauntele de
mister ce se afla in orice existenta, cit de plata ar fi ea. Oamenii rezista atit de putin
cunoasterii, incit dupa scurt timp prezenta lor este o oboseala si iritare. Orice
cunoastere aduce 0 oboseala, un dezgust de fiinta, o detasare, deoarece orice
cunoastere este o pierdere, o pierdere în finta, in existenta.

Toate sarutarile pe care nu le-am dat si toate sarutarile pe care nu le-am primit,
zimbetele care nu ni s-au deschis si atiea timidiati ale iubirilor noastre nu ne-au
intarit si nu ne-au pecetluit oare singuratatile? Nu ne-au facut luptatori si exaltati
atitea refuzuri ale vietii? Si cind noi insine ne-am retuzat, n-am facut-o cu mind si
speranta altor triumuri? Care este inceputul singuratatilor noastre daca nu o iubire
care n-a putut sa se reverse si care este hrana acestor singuratati daca nu atitea
jubiri inchise numai in noi? Toata dorinta noastra de absolut, de a deveni dumnezei,
demoni sau nebuni, toata ameteala in cautarea altor vesnicii si setea dupa lumi
nesfirsite nu s-ay nascut din atitea si atitea surisuri, imbratiseri si sruturi
neimpartasite si necunoscute? Nu cautam noi totul, findca am pierdut ceva? O
singura finta ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic. Am pierdut atiia din noi
individualul, existenta, ca singuratatile noastre cresc fara radacini, asemenea
florilor de mare abandonate valurilor. Dar tari sint singuratatile noastre, hranite din
atitea iubiri ce nu s-au realizat, pentru a ne sustine elanul înspre alte lumi si inspre
alte vesnicii

Teama ca ne-am putea intini cu noi insine.

Teama de secretul celui mai mic lucru, teama ca toate lucrurile indiferente ce ne
inconjoara ar prinde pentu o clipa viata si ne-ar sopli vorbe de neuitat,
primejdioase si fatale, ca ne-ar incredinta secrete pe care nu le vrem si destainuiri
ce nu le asteptam, ca lucrurile mute ne-ar da o misiune grea, irealizabila,
chinuitoare, ca ne-ar face interpretul lor, cuvintatorul lor... Teama de lucrurile care
fac, de apropierea lor misterioasa, de vesnicia ior solemna sau teama ca
netniscarea lor ar fi o iluzie, teama nesfirsita ca toate aceste iucruri ne vor spune
odata tot, dar absolut tot si dorinta arzatoare ca totul sa fie de nespus.

Numai iubirea de departe, iubirea care creste alimentata de fatalitatea spatiului,
numai aceasta se prezinta ca stare pura. Atunci ai priza directa pe adinca ei
interioritate, atunci traiesti iubirea ca iubire, adincindu-te în zvicnirile unui sentiment,
n farmecul lui voluptos, care face suferintele fiuide, le topeste ca intr-o iluzie. [...]
lubirea care ramine dorinta si creste numai în dorinta, nu este decit o manifestare a
acelei iubiri care nu vrea sa se realizeze de teama de a muri.

Omul isi iubeste existenta lui incurcata. Si, daca ela dat nastere la dezbinarea
catastrofala intre amagiri si esente, ei va suporta nu fara o oarecare voluptate
deznodamintul. Daca omul ar iubi calmul, echilibrul si siguranta, ar fi gasit el o
solutie ca sa se debaraseze de una din doua. Ar fi preferat desigur amagiriie,
findca sint mai imbatatoare si mai trecatoare. Eternizarea conflictului tine insa de
natura omului si de iubirea hui secreta nantru fataitale "i