nimic nu mai e la fel
ne-am intalnit din nou, dupa 8 luni. de data asta nu mai este un vis de-al meu, e doar realitatea, asa cum e ea, nepasatoare, cruda, frumoasa...
As fi vrut sa pot scrie ca e un capitol incheiat. Ca nu ma mai intereseaza, ca
ucrurile au revenit ia, sa zicem, "normal". Ca este, asa cum ar trebui, doar un
coleg.
M-am inselat. Nimic nu poate fi ca ia inceput, ceea ce s-a intamplat intre noi ne
bantuie ca o fantoma chiar daca nici unul nu spune nimic. Incercam sa ne purtam
ca si cum nimic nu s-a intamplat, incercam sa jucam acel teatru al societatii pentru
ca oamenii din jurul nostru sa nu-si dea seama ce-am facut. De ce? E rusinos?
Scandalos? imoral? Poate... Dar daca nu facem asta pentru ei? Daca o facem
pentru noi? Pentru a ne apara de noi insine, pentru a ne proteja de dorinte, de o
placere interzisa care ne poate pierde pe amandoi
1] priveam din celalalt capat al incaperii si incercam sa imi dau seama daca i! mai
doresc. Este inca frumos, dar parca nu la fe! cum ii stiam. li zambeste unei colege,
de ce o face? Sunt geloasa? N-am nici un drept, nu este ai meu asa cum nici eu
nu sunt a Iui. Dar parca nui convine ca dansez foarte apropiata de un alt coleg.
sau poate vreau eu sa cred asta.
Sunt tista, nu mai simt fluturi în stomac cand ii vad, nu mi se maiumezesc
paimele cand stiu ca ne vom întaini. Cred ca a trecut, dar atunci de ce acum cand
recitesc ce am scris apar atatia "dar" "poate", 'daca”,
A ramas regretul ca s-a terminat, parerile de rau ca nu s-a spus totul, dorinta... au
recut sentimentele de iubire si vinovatie, gandurile ca vietile noastre puteau fi altfel,
noptile impreuna.