Fantezii Erotice

Uni stiu si simt ca degeaba mai cauta... altii spera inca... eu nu mai stiu.. Cotrobai
prin toate ungherele sufletului, prin cele mai ascunse coltisoare, poate doar, doar,
voi afla un raspuns.

Un raspuns (ha! )... la cate intrebari am, nu stiu daca un raspuns imi va fi de ajuns.
Am si raspunsuri care inca nu-si au intrebarile puse... i de aceea caut... uneori am
senzatia ca am gasit... dar se dovedeste a fi un raspuns gresit... sau poate
intrebare?

Candva ma luptam cu fantomele trecutului. Acum pretind, senina, ca le-am invins,
ca isi au locul lor cuminte si firesc printre amintiri, niste amintiri asa pasnice incat
devin realtati imediate si nu incurca cu absolut nimic. Si de ce nu as avea
dreptate? Nu merg oare pe drumul meu drept, asa de drept incat nu incap rataciri
si senzatii si regrete si compromisuri, ca sa nu mai vorbim de greseli? Nu port oare
cu mandrie ochelarii mei de cal care ma impiedica sa pacatuiesc macar cu
inceputul unui gand? Pretind, tot asa, ca imi cunosc fiecare fiicei de gand si tecare
coltisor de sullet si ca iini sti constinta cuminte si atat de senina findca fiecare
amintire e la locul ei si fiecare particica din mine face, desigur, ceea ce, în mod
firesc trebuie. Concluzia este ca merg pe drumul cel bun, findca asa vreau si
findca asa simt si mai ales... findca asa trebuie. Si ca nu ma las prada niciunei
nebunii temporare cum tmai aveam obiceiul fiindca sunt o fiinta ata de rationala
incat nu mai sunt deloc un pic nebuna si un pic prea zanatica ori prea impulsiva.

Uneori ma intreb... Oare cine sunt... oare tu cine esti?

Sunt tot ceea ce iti doresti sa fi pentru ca m-am pierdut pe mine. Nici macar nu
pot sa ma caut, nu stiy de ce capat de apa ravasit nevazut în noroi as putea sa
apuc... nici nu vreau sa... nu mai vreau nimic... a vreau doar sa fiu acolo cand te
rezesti, sa fiu numele pe care i! soptesti noaptea cand te doare... cand te doare
visul haotic al sensurilor nebune... se alearga intr-o muzica verde cu învolburari de
toamna in sufietui tau satul de pesteri neumplute, de sec, de tangibil, de netraini
mi-e frica sa ridic ochii si sa privesc în ai fai pentru ca ar trebui sa-tmi fie oglinda... si
din ei nu se intoarce nimic... nu ma vad, nu exist... esti doar tu.. am rost doar cand
ma privesti, am un nume numai cand i soptesti vorbesc doar cand tu asculti, mi-e
frica de mine din tine pierduta abisal intr-un torent neelucidat de vise si trairi prin
care vad scipiri de umbre si cioburi din ceea ce am fost.. privesc cum modelezi si
ma reconstruiesti... fara a putea spune nimic... find singura mea dorinta... daca
asha pot fi cu tine si cu mine din tine prin... noi... cuvant magic nerostit din spaime
recute si sugrumate... golul din perna ii umplu degetele mele ce iti managie incet
tampla ce e intiparita in memoria adn-ului spiralal intr-o bolnava nevoie.. de tine.
de mine.. de noi. mereu.. cand o sa invat sa nu mai astept nimic o sa fie prea
tarziu... nu e dorinta, e nevoie, e nevoie de sens... de aer... de sens... de tine... de
raspunsuri la întrebari nerostite de cuvinte cu amprenta de viata simtita dureros si
exacerbat de minuni... de tine.. singurul care le poate implini pentru mine, atat de
perfect te crezi incat nu ai nevoie de nimic din mine spaimele mele raman mute si
bezmetice se invart... cum ai putea iubi? ce ti-ai putea dori? daruire e un cuvant
interzis de tine in aceasta lume, în ceea ce nu crezi nu exista, albul orbitor e
murdar. cand il privesti tu... cum ai putea sa vezi si sa intelegi ce nu exista în tine?
in ce limba nestiuta ar trebui sa ii vorbesc sufletului tau? nu inimii tale pentru ca nu
indraznesc sa sper ca exista... srigatul meu neumbiat se chinuie în cusca tacerii si
ot ce pot face este sa... i zambesc ince... poate ajunge pana la tine disperarea
acestui. te iubesc Alteori ma întreb... Daca exista lumi paralele?

Lumea aceea in care ce sti tu ca este totul asa cum ar putea sa fie si aici, doar tu
sti, fiindca eu nu recunosc, nu am cum sa cred ca asa ceva este adevarul suprem,
caci eu nu ma abat de ia drumul meu firesc si exact asa cum trebuie sa fie. Lumea
aceea în care sunt fericita, fericirea accea mai presus de regulii, care te sufoca,
care te faci sa te intrebi daca poli naibii sa mai existi de atat fericire, care te
oboseste si te face sa te indoiesti de viitorul vieti tale, ia fel ca si o mare tristete.
Cum sa mergi inainte dupa o astfel de fericire, caci nimic nu o poate egala si cum
sa te resemnezi apoi ia banalul fiecarui rasarit, cand toli suntem la fel si mergem pe
acelasi drum spre inevitabil parcurs monoton al fiecarei zile? Poate o astfel de
fericire se intampla o data intr-o lume, caci nimeni nu ar putea trai find asa fericit
ot timpul, nu suntem facuti sa suportam atat fericire. Suportam doar un bine
moletic si caldut, asta e tot ce putem trai zi de zi... Si ma bucur asa de mult acum
ca am scapat de fantomele trecutului, ca merg drept si cuminte pe un drum
extraordinar de asa cum trebuie sa fie, fiindca oricum în lumea celalata, cea unde
sunt atat de fericita nu as putea exista, este peste puterile oricarui om sa existe.
Las lumea aia doar pentru frantura de vis pe care constiinta mea nu îl mai poate
controla, fiindca visul e vis si se intampla noaptea cand suntem cu totii prea obositi
sa-i mai oprim si merg linistita pe calea reala si infiorator de dreapta, zambind
multumita ca realui meu e caldut si muitumitor, ata cat poate suporta orice muritor
de rand.

lar acum ma intreb... Ce sa vreau mai mult?

Nu ma intreb privindu-ma in oglinda, fiindca eu stiu atat de bine ce se petrece cu
mine si cat de asa a locul lui e totul incat nu are rost sa-mi pun astiei de intrebari
de om nedumerit si nelamunit si care nu are, asa, ca mine, certitudinea
corectitudinii fecarai secunde din realul sau