Fantezii Erotice

Vreau sa scriu pur si simplu!

Uneori pagina alba din fata ma fiustreaza. Nu pentru ca e alba ci pentru ca nu
poarta cuvinte. Tavalug în vin in minte si pagina nu e in stare sa e prinda. Nu ma
iubeste, nu ma citeste, ma impinge dincolo. Crede ca nu o pot aranja.

Dar foaia alba uita ca eu suni stapana ei. Eu imi las semnul pe ea si ea ma invita
mereu sa ii las semne. Eu sunt stapana ei si ea este stapana mea. Ea, prin
goliciunea ei, ma invita, ma inspira, sa o posed, sa o murdaresc... în puritatea ei de
alb cu gandurile mele de zinc.

Nu se revolta si nici nu suspina. Nu isi sterge fata palida marcata de biciurile
ordinare si asta pentru ca ma iubeste si mai mult ma adora, pentru ca stie ca doar
eu o iubesc atat de mult incat sa imi pun sufletul pe ea.

Nu e a measi nu sunta ei

Ce crede foaia mea alba despre mine?

Tacere.

Ea doar ma vede si imi arde trairile in cerneluri de dincolo de cuvinte dure, imi
amesteca si apoi imi pune în fata ceea ce sunt. Eu pun piesele ia locul lor si ea
doar imi arata cum le-am pus. Ea nu ma iarta si nici eu nu o crut.

Nu este nicipe departe un joc. Este mereu rana ei deschisa si acceptarea ei. Este
mereu urma mea lasata in ea. Ea e frumoasa ca e alba si sigur mandra ca mi-am
sat urmele pe ea.

Pana la urma ce e o foaie alba fara mine?

Maculatura?

Cum suntem? Ca ia început?

Eu pot face foaia manuscris si ea ma poate face scriitor.

Cum suntem totusi?

Cum a ramas?

Danseaza foaia mea alba.

Penelul

Penelul curgea pe perete. Urmele culorior inconjurau fiecare fir de viata dand
contur unei imagini ce initial parea sa nu spuna nimic.

Apoi galbenul a trecut in albastru si a nascut viata”. intr-un mod cald si tandru se
revarsa pe peretele imaculat creand o parte din ceea ce visul impregnat porii
vopselei. Un zambet larg si inocent de copilarie vioaie pregatita sa isi indrepte
candoarea spre o lume desavarsita.

Maroul se alatura în curgerea aceea fireasca ca un nor protector de soare. Un
claditor de zambete si cuvinte. Amestecate sub pelerina unor trairi atat de violente
incat punctele de reper pareau ca învie.

Poti canta în culori, poti visa în culori dar poti iubi doar în alb.

Poti da acel alb pentru viata, poti zarmbi in alb tot pentru viata.

Priveam copilul din tine. Zambeam si din degete imi curgeau culorii vii picurate din
ochii intunecati, Era acolo copilul din tine sorbind cu sete dansul nebun al culorilor
ce îi fac viata, ce inconjoara albul mereu in milocul haosului policromiei.

Lacrimile nu au culoare. Ele sunt doar lacrimi. Nici macar nu au conturul a ceva,
nici macar nu incearca sa se invalmaseasca intre culori. Ele nu traiesc decat din
ceea ce traim noi. Ele ne tradeaza si incearca sa amestece albul cu restul culorilor.

Copilul din tine a zambit. Nu pentru ca a uitat sa verse lacrimi ci pentru ca a ales
albul ca si centru al propriului lui univers. Nini din ploaia restului culorilor nu atinge
acel alb din tine atata timp cat zambetele nu dor si lacrimile nu ard.

Am zambit iar!

Penelul a zabovit pe finalul imaginii. Era un copil mancand struguri, cu ochii mari si
negrii indreptati spre un cer de vara pe care numai asa îl cunoscuse. Alb.

Cat poate sa fie de cald ca strugurii sa nu-ti potoleasca setea?

Atat de cald incat alb sa nu mai existe.

Copilul din tine a zambit si apoi a fugit în haosul colorat. Vocea lui cristalina repeta
intr-un ritm vesel:

- imi place caldura mult!

Nu a plecat. Doar a atins cu privirea calda albul din el.

Era o ceata... era alb...?

Au a sa stim darera real