Fantezii Erotice

Era noapte şi mergem prin ea de mult timp, nici eu nu mai ştiam de când. Nu
ineam minte de când am plecat, de ce merg, unde vreau să ajung, ce vreau să fac.
Mintea mea se redusese doar la unele raţiuni primare, instinctuale chiar, deci pot
spune că aproape nu mai gândeam. Nu mai aveam nici suflet, nici inimă, îmi
rămăseseră doar ochii care erau la fel de negri şi de imenşi ca noaptea ce ma
inconjura din toate părțile; şi mai aveam dorința de a merge.
Mergem în neştire, nu ştiam de ce sau pentru ce. Simțeam pământul rece sub
picioarele mele care deveniseră o rană vie şi mereu proaspătă, la fel de vie şi de
proaspătă ca noaptea care mă înconjura din toate părțile şi care incepuse să mă
sufoce.
Noaptea curgea pe lângă mine iar eu continuam să merg. Nici nu mai ştiam de căt
timp mergeam, câteodată nici nu mai eram sigur dacă merg prin noapte sau ea
merge pe lângă mine - sau prin mine? Dar atunci nu conta prea mult asta, conta că
totul din jurul meu era negru şi incepuse să se lase frigul, acelaşi îrig care îl
simțeam În mine, în locul unde înaintea au fost inima şi sufletul meu.
Afară era frig! În mine era frig! Mergeam în noapte - înainte? - şi simţeam
disperarea cum începe să crească în golul inimii şi al sufletului meu şi începe să
ransforme răceala e acolo într-un bulgăre de gheață! Parcâ-] vedeam atunci cum
era: colțuros şi strălucitor de negru. Se reflectau în el tristețea şi disperarea, fica şi
deznădejdea.

Î simţeam înăuntrul meu cum începe să se mărească şi să capete greutate. Nu
rebuia să las să se întâmple asta dar ştiam că nu pot face nimic în sensul acesta -
creşterea greutâţii era le fel de inexorabilă ca şi moartea. Ştiam câ nu pot face
altceva decât să merg. Ştiam că dacă mă opresc înseamnă să mor, deci trebuia să
merg în continuare, dar unde? De ce?

Mergeam în noapte şi ochii mei nu vedeau nimic. La un moment dat m-a fulgerat
un gând: dacă am orbit mergând prin noapte? Dacă afară este acum lumina? Dar
oare am văzut vreodată? Nu mai ştiam nimic atunci. Nu ştiam din ce cauză merg,
pentru ce merg şi nu ştiam, mai ales, de ce trebuie să se întâmple toate astea
noaptea şi tocmai mie!

Mergeam prin noapte. Bulgărele din golul inimii şi suitetului meu începuse să mă
apese din ce în ce mai tare. Greutatea lui devenea, la fiecare pas, tot mai
ucigătoare. Picioarele începuseră să simtă şi ele greutatea iar genunchii
începuseră să mi se înmoaie.

Simţeam nevoia să fac o pauză doar atâta timp căt dura să fac un pas dar nu
voiam sa fac asta pentu că ar fi însemnat să mor. În minte îmi bubuia doar un
gând: dacă nu mergi atunci ai să mori! Nu voiam nici să merg dar nu voiam nici să
mor. Nu voiam să merg dar trebuia să o fac. Nu ştiam de ce trebuie să merg dar
ştiam că la capatul drumului meu, dacă voi ajunge vreodată la capătul lui, voi găsi
răspunsul, motivul pentru care mă aflam atunci în noapte şi cu noaptea şi
intunericul i în mine.

Mergeam prin noapte. Nu ştiam dacă mă învârt în cerc sau dacă merg într-o
direcţie anume. Nu mai eram sigura nici dacă merg. Ştiam că merg doar pentru că
simțeam că mai trăiesc.

Era noapte, o noapte adâncă, neagră, densă şi grea, la fel de densă şi de grea ca
bulgărele de gheaţă din golul inimii şi sufletului meu, care începuse să mă apese
din ce în ce mai tare.

Mergeam prin noapte. Unde? De ce? Erau întrebari la care nu ştiam dacă le voi
ala vreodată răspunsul.

Am spus "vreodată"? Asta însemna viitor dar pentru mine el se ştergea cu fiecare
pas care îl făceam deoarece simțeam cum moartea se cuibărise în golul inimii şi
sufletului meu. Nu mai avea răbdare şi deja începuse să îşi facă treaba ei murdară.
Îmi simțeam genunchii cuprinşi de mrejele ei. Încercam cu disperare să i țin tari
dar, Ia un moment dat, nu am mai putut şi am căzut în genunchi. Atunci am auzit-o,
pentru prima oară, cum hohotea victorioasă şi, tot pentru prima oară, am vrut să
renunţ dar ceva din mine îmi spunea că nu trebuie să mă opresc că, poate, voi găsi
cea ce caut. Dar ce căutam? Deocamdată doar răspunsuri care Întârziau să apară.
Răspunsuri la ce el de întrebari? De ce căutam răspunsuri şi unde se aflau ele? La
capătul drumului! Unde este capatul ui? Dar cum să ajung acolo dacă nu mai pot
merge? Nu ştiam! De ce nu ştiam?

Atunci ştiam doar un singur lucru: trebuie să merg! Dar cum? Nu mă mai puteam
idica în picioare! Eram disperata şi disperarea mea creştea cu flecare clipă, o
simțeam cât un munte. Nu ştiam ce să fac dar mi-am adus aminte că se poate
merge şi altfel decăt în picioare şi atunci am început să merg în genunchi. De ce
trebuia să mi se întâmple tocmai mie toate astea?

Era noapte iar eu mă chinuiam mergând în genunchi. Aveam senzația că sunt
responsabila pentru starea în care ajunseserm, că totul se petrece din cauza mea,
că am greşit cu ceva cândva. Nu ştiam cu ce greşisem, nu ştiam dacă eram cu
adevărat vinovata. Nu ştiam nimic sau acelea erau doar nişte senzaţii din trecut?
Nu ştiam nimic despre ce am fost, dar atunci mă apăsa prezentul, şi nici despre el
nu ştiam prea multe. EI se rezuma doar la verbul 'a merge”, care se conjuga
într-un singur fel, la o singură persoană: "trebuie să mergi"! Despre prezent mai
ştiam doar că e negru şi rece, dens şi dușmânos iar toate astea aveau chipul nopții
şi al... morții care mă hăruia aşteptând cuminte, sadică chiar, să mă ia cu ea.

Dar nimic din toate astea nu mai aveau importanță atunci. importat era doar
faptul că trebuie să merg, iar eu mergeam prin noapte, în genunchi. De ce? Pentru
ce? Unde trebuia să ajung? Ce trebuia să fac?

Nu ştiam răspunsurile. Nu ştiam nimic în afară de un singur lucru: trebuia să merg!
Genunchii mei deveniseră nişte aşchii de oase şi carne. Nici nu mai eram sigura
dacă restul picioarelor se află în urma lor, dar atunci nu mă interesa asta atâta timp
cât simţeam că merg în continuare, nu conta cum.

Simţeam cum moartea începe să mă încolțească şi nu peste mult timp m-am
prăbuşit pe burtă dar nu m-am oprit şi am continuat să m târăsc.

Mă târăscam printr-o noapte la fel de neagră şi de grea ca şi moartea care se
cuibârise în golul inimii şi al sufletului meu. MA ajutam cu coatele, cu resturile
genunchilor, cu gura, cu nasul. Trebuia să merg şi, deocamdată, mergeam dar nu
ştiam cât timp am să mai pot face asta! Simţeam cum mă părăsesc puterile şi,
odată cu ele, dorința de a merge, dorința de a trăi! Dar ma târam în continuare!
Unde? Înainte! Acum nici nu mai vedeam noaptea ci doar pământul de sub nasul
meu

Voiam să ştiu de ce mi se întâmplă toate astea! Cu ce am greşit de trebuie să
îndur atâtea? Nu speram să găsesc răspunsul vreodată şi începuse să nu mă mai
intereseze dar mi-a apărut în minte precum un fulger într-o noapte cu cer senin:
cum ştiam răspunsul şi nu era doar unul, erau toate!

E ce ajunsesem în starea aceea? Pentu că ispăşeam! Da, ispăşeam pentru
păcatul comis. Care păcat? Crezusem în iubirea pură şi fără de prihană apoi, după
ce am fost trădata în dragoste, am spus sus şi tare, că aşa ceva nu poate exista în
lumea mea, că este doar un vis şi de atunci am renunțat la credința iubiri pure şi
adevărate. Am început să cred că nu mai există aşa ceva dar se pare că cineva nu
a fost de acord cu asta şi m-a adus în acea stare. Cine e acel cineva? Cineva de
deasupra tuturor? Dumnezeu? Existâ? Am crezut mereu în existența lui!

Mă târăscam În noapte şi mintea începuse să îmi fie luminată de răspunsuri. Cine
eram eu? Un suflet sacrificat pe altarul iubiri Există acest altar? Se pare ca da.
Unde mergeam? În pelerinaj la templul iubirii!

Acum aveam toarte răspunsurile. Ştiam cum ajunsesem în acea situație, trebuia
doar să îmi continui drumul şi să ajung Ia capătul ui.

Lumina din mintea mea a dispărut la fel de brusc precum apăruse. Acum situația
îmi părea cu mult mai grea, mai ales că se iviseră alte întrebari: mai am mult de
mers? Merg în direcţia bună? Voi ajunge?

Erau întrebări care îmi transformaseră picul de viaţă care-l mai aveam într-un
coşmar, într-un iad chiar! Oricum, moartea îşi făcuse culcuş. în golul niinii şi al
sufletului meu şi nu mai era mult până în momentul în care am să vizitez iadul.
Gândindu-mă Ia Iad m-am gândit, pentru prima oară, la Ceruri şi atunci am ridicat
ochii sperând să-l. zâresc. Nu L-am zârit şi atunci am vrut să privesc, pentru ultima
oară, tot ceea ce era pământesc, chiar dacă era noapte şi întuneric iar eu nu
vedeam nimic în jur. Noapte şi întunericul reprezentau pentru mine, în acel
moment, viaţa.

Cu ultimele puteri mi-am ridicat ochii din țărână şi am început să privesc în jur:
lotul îmi era atât de familiar! Începuse să îmi pară rău că trebuie să părăsesc
această lume, dar nu mai puteam face nimic. Simţeam cum viața se scurge din
mine la fiecare răsuflre, picătură cu picătură.

În momentele acelea aş fi vrut să spun o rugăciune dar nu ştiam nici una pentru că
nu avusesem niciodată nevoie de Dumnezeu, dar simțeam că acum am. Ce rost
avea? Voiam, în ultima clipă, să devin...? Începuse să îmi pară râu că nu am
făcut-o atâta timp cât am fost în stare. Dar ce rost mai avea să îmi fac asemenea
gânduri acurm, când în următoarele clipe urma să părăsesc această lume?

Regretam cu adevărat dar eram totuşi mulțummita şi urma să mor împăcata pentru
că, măcar acurm, Îl pomenisem pe El
Era noapte şi eram pe moarte. Renunțasem să mă mai târăsc şi atunci mi-a
fulgerat în minte ce trebuie să fac şi unde trebuie să ajung: trebuie doar să urmez o
rază de lumină care mă va duce la templul iubirii şi că dacă am să ajung acolo voi
rămâne în viață.
Atunci, cu ultimele puteri, am ridicat capul şi am început să caut în noapte. Eram
conştienta că în starea în care mă aflam nu mai puteam face nici măcar un pas şi
nu puteam ajunge la templu Chiar dacă ar fi fost în faţa mea fa un pas dar dac&-l
zăream, nu contează cât de departe, urma să mor liniştita ştiind că există

Şi atunci am căutat prin noapte, cu ochii larg deschişi, lumina care ştiam că
inseamnă viață dar Ia care nu puteam ajunge. Am zârit acea iumină, era departe
dar exista. Sau era doar o închipuire a minţii mele muribunde? Nici nu mi-am dat
seama când am Început să mă târăsc într-acolo, eram mirata de unde mai aveam
putere să o fac. Ochii îmi erau larg deschişi fixând lumina. Mă temeam că dacă mă
voi uita, pentru o clipă doar, în altă parte nu o voi mai găsi! O altă teamă îmi
cuprinsese mintea: dacă se va stinge?

Era noapte şi în fața mea se afla ziua! MA târam spre ea, spre viaţa mea! Cu cât
mă apropiam de ea cu atât mai mult începea să capete o anumită forma
Mai aveam câțiva paşi, eram epuizata, dar trebuia să intru în conul de lumină în
care se afla încă o ființă omenească, poate una care ispăşea şi ea dar simțeam că
este altceva. Nu ştiam cine este dar trebuia să aflu cu orice pret.

Ştiam că ajunsesem la capătul drumului dar nu ştiam ce se va întâmpla în
continuare cu mine. Ştiam doar că am să trăiesc şi mai ştiam că, înainte de a
cădea râpusa de somnul adânc al epuizării trebuie să văd cine e ființa care mi-a
cat viata înanai. Cu ultimele puteri mi-am ridicat privirea si am văzut- erai TU