Fantezii Erotice

Am început să urc scările, trăgând în continuare după mine geamantanul,
preocupată (absurd) de o teorie legată de bunele maniere. Am realizat, curând, că
omul care țipa în scara blocului nu avea cum să se gândească la gesturi de
curtoazie.

In faţa uşii apartamentului, am ezitat o secundă... I-aş fi rugat să plece, oricum
eram prea obosită ca să putem discuta, dar asta ar fi însemnat, din nou, să apelez
a bunăvoința lui... pe care în mod evident nu o avea. Am înțeles că nu aveam nicio
şansă, aşa că am oftat şi am început să descui uşa, fără să nimeresc cheile
potrivite.

Am abandonat geamantanul în mijlocul camerei, m-am trântit pe canapea şi m-am
retras în cochilia mea, aducându-i aminte... cunoscuse cu o iarnă înainte. Pe
vremea bunicii, aş fi primit o scrisoare anonimă, în care un admirator necunoscut
mi-ar fi spus...mie, regina neincoronată a balului... Adevărul e că am primit un SMS
de la un număr pe care nu-l ştiam. Textul era "Do? You? Like? To? Play? This is
not a mistake. " Acum mă întreb (nu dacă îmi place să mă joc, pentru că asta e
sigur) dacă a fost sau nu o greşeală

Între timp, el s-a oprit şi a început să îmi fixeze mâinile. Am savurat momentul de
niște, fără cea mai mică bânuială că acela era începutul sfârşitului. Mi-a remarcat
inelele - am zeci - şi, în sfârşit, am gasit de cuviință să îi răspund şi să îi mulțumesc.
Deloc prietenos, mi-a replicat că aveam alte inele când am plecat, cu o săptămână
în urmă. Pertect adevărat. Fusesem acasă fără ştirea lui. De aici, o avalanşă de
injurii şi acuze. O mie de scenarii şi spaime. l-am repetat, mecanic şi cu gândul
aiurea, că într-adevăr, fusesem acasă.

A început să mă zgălțăie.. M-a copleşit o dorință absurdă - să adorm şi, în acelaşi
timp, să mă trezesc din ceea ce părea a fi un coşmar. De fapt, e! a fost întotdeauna
omul reacţilor şi atitudinilor diametral opuse, capabil să treacă într-o secundă, de la
blândeţea absolută la furia pură. Dar să nu anticipam.

Era după-amiază, ora Ia care bioritmul funcţionăresc tânjeşte dupa acel dolce far
niente care punctează sfârşitul de săptămână. Începuse să plouă mărunt, a somn,
când, inteligentă ca de obicei, m-am hotărât să ies pe terasa din faţa balconului
indiferenți,“ oamenii se grăbeau, şobolani în labiintul vieţi, fără să mă vada
Stateam ghemmuită, în ploaie, alunecând iar în trecut

Când l-am cunoscut, era şoferul-asistent de producție- om-bun-la-toate al unei
foste colege de liceu de-ale mele. Mi-a spus din prima seară cum a fost viaţa lui
L-am ascultat, perfect amuzată, cu o ureche, gândindu-mă că e un mitoman
simpatic - în definitv, sunt o fre introvertită şi taciturnă, iar poveştile m-au delectat
dintotdeauna.

EI insista că a avut o adolescenţă tumultoasă. În liceu, un tată bogat i-a oferit cam
tot ce şi-a dorit - a ajuns să aibă ceea ce el în mod comic numea o "argată”. O
tânără frumoasă până la a provoca accidente de circulație, a cărei singură obligaţie
era sări împlinească dorințele.

Tot în liceu, povestea, tatăl lui a murit, terminat de o ciroză curios tratată de medici
Bolnav find, a încercat să Îşi indepârteze soția, pentru a-i uşura suferința de a-l
pierde. Romantic, am crezut eu atunci. Previzibil ful a repetat tiparul, aplicându-l
Ja relaţia cu mine... în fapt, ipohondrii, oricât de obositori, se numără printre cei mai
longevivi oameni, pentru că se tratează şi când nu au de ce, şi se tem, chiar când
nu e cazul.. ). Aşadar, el m-a cerut de soție, după care, alimentând ceea ce era,
fără doar şi poate, o forimă de ipohondrie, a încercat şi a reuşit să mă convingă că
viaţa fără el e o viaţă mai bună

Uda până Ia piele, am început să privesc fără nici o urmă de interes geamul pe
care ieşisem. O rudă a mea, bolnavă de Alzhheimer, ieşea invariabil pe geam când
voia să plece acasă. Am început să intuiesc mecanismele care îi stăpâneau
mintea.

Proaspat ca un ghiocei, el a apărut a geam, rege fără coroană, şi m-a invitat cât
se poate de natural să întru în casă... că plouă. Copleşită de evidentul afirmației şi
hipnotizată ca vrabia de şarpe, am acceptat.

A fostunul din puţinele momente din viața mea În care recunosc că m-am increzut
în lucruri mult prea fragile ca să fie adevărate. În secunda doi - mai exact, în timp
ce escaladam pervazul, a avut loc un dedic. Răpită publicului, am devenit victima
sigură. Am văzut, siderată, cum i se schimba expresia feţei şi cum trece de la
calmul aparent la furia care îmi va bântui existența şi-mi va răsturna valorile.
oricare ar fi ele.

Mi-am recunoscut înfrângerea simplist - m-am trântit din nou pe canapeaua care a
fost, pentru amândoi, un simbol.

Eram tineri, săraci şi stingheri, iar dragostea noastră se consuma, zilnic şi obsesiv,
pe singurul spaţiu care ne oferea iluzia siguranței. E! renunțase - momentan - la
loate nebuniile care i se întâmplaseră după moartea tatălui. La tot ce fusese viața
unui puşti de la periferia capitalei, care, întâmplător sau nu, a scăpat de atenţia,
deloc îmbucurătoare, a poliţiei.

Trăiam amândoi, rupţi de tot şi rupți în coate, minunea unei canapele
recondiționate. Şi care ar trebui reparată... Dar, cum lucrurile bune sunt imorale
sau îngraşă, blânda canapea a ajuns să refuze să ne fie complice... Într-o
frumoasă zi de iulie, am intrat amândoi, fără să bânuim ce ne aştepta, într-un banal
magazin de mobilă... şi am cumpărat un pat mare... ideal pentru partide pline de
inițiativă şi pentru un somn netulburat, departe unul de altul. Ultima noapte
petrecută pe canapea a fost şi ultima noapte în care am dormit îmbrațişaţi

Nu există poziţi în care dorința dintre doi oameni să nu poată fi împlinită într-un
pat dublu, străjuit de oglinzi mari... dar există indepârtarea dureroasă pe care o
aduce luxul de a avea propriul spațiu personal pentru retragerea în ale somnului
Curios, lucrurile care mă agresează dincolo de anumite limite imi produc o stare
de somnolență. Moțăiam deci, pe canapeaua abuzată de pisică (unde o fi acum
Manau? ), în timp ce el imi scotocea prin bagaj, căutând... nu se ştie ce.

La prima noastră despărțire (căci au fost douâ), Manau a fugit şi ea pe geam şi a
bântuit prin cartier vreo două zile. Coincidență sau nu, când am... rupt pisica în
două, Manau a fugit din nou, în căutarea timpului pierdut, de data asta fâră să se
mai întoarcă.

E ciudat cum lucrurile pe care le-am categorisit deja au prostul obicei de a se
intoarce impotriva noastră. Eu ştiam că sunt alergică la pisici. E! ştia că le urăşte.
Dar... într-o zi m-am hotărât să dăruiesc o măţă. Am pornit să surfez netul, cu
incâpăţânarea mea de toate zilele. Am găsit felina ideală (aveam idei fixe în
materie de mode! de blană, sex şi vârstă). Am adus-o acasă şi am anunțat victoria
către persoana care urma să fle cadorisită. Atâta doar că ea a refuzat, categoric,
să o primească.

A urmat un moment de panică. Eu eram alergică, iar el ura pisicile. lar creatura pe
care o aveam în grijă avea un soi dubios de gripă, ce implica nişte priviri lăcrimoase
şi o tuse ce însoțea ceea ce se voia a fi un tors... Am oftat amândoi, hotârâţi să o
marităm... Am botezat-o Coana Mare, pentru că avea un sti! absolut categoric de a
alege ce vrea, şi o siguranță tipică pentru vârsta a treia... Dar, în curând, gloriosul
exemplar cu care ne pricopsisem a început să Îşi declame numele. Aşa că Manau
a râmas cu noi, ferm înfiptă pe toate cele patru picioare, după ce a demonstrat că
alergia mea era o fă neglijabilă, iar că el o iubeşte, oricăt ar fi de puțin predictibi.

Ca şi mine, Manau a stabilt proprile reguli Aşa cum eu alesesem să fiu umbra
fidelă a lui, complicând inut filmările şi şedinţele foto, tot aşa ea s-a strecurat în
sufletele noastre, câştigând un război nedeciarat.

n timp ce el continua tirada fantastică, m-am întrebat pe cine alesese Manau
Pentru că felinele au dificultăți de concentrare, ca să nu zic o lene înnăscută, şi nu
se complică iubind în mod egal doi oameni

If a tree falls down in the woods, youll have three stories - yours, mine and the
tree's

ploua în continuare, iar pralul de zi cu zi se transforma încet şi sigur în noroi.
Absolut contrariată de ceea ce mă înconjura (aveam în casă un barbat de
nesuportat, iar afară - exact tipul de vreme care te invită să te cuibăreşti într-un loc
cali şi uscat) am ales râul mai mic şi am început să imi pregatesc ieşirea din
scenă. N-aş fi avut nicio şansă să ÎI înfrunt în luptă dreaptă (cântăresc mai puţin
decăt un sac de ciment) şi nici nu îl vedeam acceptând să plece.

Sportul meu preferat este, de multă vreme, fuga fără întoarcere din faţa situaţilor
confictuale. Am traseele mele prin oraş, gândite nu atât să scurteze distanțele între
două destinaţii, cât să evite câinii vagabonzi şi cartierele urâte. Am rătăcit mult
privind case vechi şi trăind un strop din trecutul or, din viețile oamenilor care le-au
clădit şi le-au locuit.

În acea aiuristică după-amiază de mai, nimerisem într-o capcană... cu un căpcăun.
Nu mai era bărbatul cu care împărțisem de bună voie şi nesiită de nimeni un an
din viaţa mea, ci un străin furios (dacă m-ar fi cunoscut, şi asta pot s-o spun doar la
adapostul unei paranteze, ari ştiut că violenţa verbală sau fizică, în egală masură,
nu naşte în mine decăt nesimţire... sau spirit de fronda... )

Trebuia să ies, dar pentru asta trebuia să găsesc o punte de comunicare cu el. Şi
tocmai constatasem că se poartă ca un străin despre care ştiam că e... aproape
regizor. Aşa că am Început să pregatesc scena... Am început să respir aiurea,
bucuroasă că nu m-am preocupat suficient de exerciţiile de yoga pentru a fi
capabilă să rezist prea multă vreme fără oxigen. Fără dificultăţi prea mari, am
schimbat toate culorile curcubeului. Oricum eram străvezie de oboseală

Din nou, s-au ales drumurile. M-am ridicat cât se poate de firesc şi lent de pe
canapea - ah, iar îmi aduc aminte de canapea - mi-am saltat geanta şi l-am
anunțat că plec la farmacie să-mi iau un calmant. Din nou, repet şi revin, pleonastic
incâpăţânată în obsesile mele, un domn s-ar fi oferit să iasă în locul meu şi să
procure medicamentul respectiv. Dar afară ploua... aşa că.

„Am ieşit în scara blocului, felicitându-mă pentru apetitul deloc negijabi pentru
filme. americane, şi încercând să îmi potolesc batăile sincer aritmice ale inimii... Am
pornit prin ploaie, îmbrăcată aproximativ şi bombânind cu talent umbrela uitată cine
ştie pe unde.

ironic, de multe ori mi s-a spus că nu sunt suficient de femeie ca să ştiu când să
tac. lar tăcerile mi-au fost reproşate cu şi mai multă râvnă
„Am contestat întotdeauna existenţa - şi de alfel, logica - liberului arbitru. Se spune
că oamenii au, în linii mari, un destin. Dar se spune şi că ei au de ales, şică
alegerile pe care le fac le dictează viața, cu împlinire şi insuccesele ei. Tind să
contrazic toată teoria asta - în primul rând, pentru că, atunci când se trage linia, ca
să zic aşa, se iau În calcul alegerile facute, iar nu alegerile care ar fi putut fi făcute.
Ergo, nu contează ce fiecare om ar fi putut face, ci doar ce ela facut. Pertect
adevărat, avem iluzia alegerii Ia fel de adevărat e câ... e doar o iluzie.

Umblând în cerc prin ploaie, în cartierul aurolacilor, îmi repetam că sunt doar
fentată să cred că am de ales, şi că orice alegere greşită aş fi făcut, nu avea decăt
să amâne inevitabilul. Şi era absolut inevitabil să trag linie şi să îmi separ destinul
de cel al unui om care se mândrea că există în ciuda unei societăţi insuficient
echipate să îl înțeleagă. Pentru că eu n-am fost niciodată preocupată de resorturile
interioare, cât de manifestările exterioare ale lumii în care trăiesc. Simpla
observare a uzanțelor e de cele mai multe ori suficientă pentru o viaţă liniştită... iar
atunci când nu ai timp să îţi judeci rațiunea de a A cu atât mai mult nu ai timp să
înţelegi de ce eşti

În fața mea se deschideau două drumuri - puteam să imi imaginez că eu, în
superbia mea, poti orice, ignorând tot, sau că sunt cine vreau, atâta vreme cât nu
vexez minunaţii din jur. Hmmm... tentant. Să fiu cine vreau... Din păcate, am citit
DEX-ul. ideea de paria e axată exact pe asta. Acum, revenind, ma întreb dacă aş
A vrut să fiu paria - răspunsul e că nu. Pentru că toate țintele mele sunt create şi
exprimate. prin intermediul societăţii Degeaba aş fi- oricine aş fi, dacă numai eu aş
accepta cine sunt. Desigur, maxima acceptare a sinelui se petrece independent de
normele stabilite de universul exterior. Există şi exemple în direcția asta - Budaha,
Mesia, Mohammed... Dar cine sunt eu, să intru pe o asemenea listă?!

Varianta imediat următoare era să accept că... nu pot accepta. Paradoxal,
aparent. E însă doar o impresie. judec prea mult, ca să nu zic că simt prea puțin,
ca să înţeleg ceva - orice - odată şi pentru totdeauna. Aşadar, trebuia să imi iau
inima În dinţi şi să mă las dusă de val. În definitiv, aveam scuza perfectă - el iniţiase
mişcarea de trupe, el avea să tragă foloasele. Metaforic vorbind. Pentru că, practic,
el voise o explicaţie. Pe care nu aveam cum să o dau. Pe de altă parte, eram în
drept să consider că voința lui - cum avea să mârtuisească, de altfel, era să ne
despârțim. Am mulțumit cerului că n-am avut impulsul copilăresc de a mă căsători.
ucrurile erau aşadar simple.

Ce n-am bânuit atunci - şi nu înţeleg acum - a fost căt de adânci aveau să fie
urmele lăsate de el şi cât de cumplită singurătatea. Contrarile se atrag (0, da!) şi
se completează. Gasisem în el toată libertatea şi toată nebunia de care nu sunt în
stare decât la nivel teoretic

Definiţia curajului e simplă - să ştii că ţi-e îrică şi să accepţi că înfruntând ceea ce ți
se. arată poi muri o singură dată, în timp ce, gândindu-te la asta, vei muri de o mie
de ori. Agasată de ideea de repetare la infinit a unei situații deloc plăcute, am ales
să fiu curajoasă Ia modul ce! mai laş cu putință. Adică, fără explicaţii Pentru a doua
oară, am refuzat să interpretez la modul în şi am luat ca atare declaraţia de război.
M-am predat parşiv şi am lăsat gol locul în care am avut dreptul de a exista ca
elemement pur decorativ. Căci ambiţile lui legate de mine erau, de ce să nu
recunosc, minime.

Drumul spre casă mi s-a pârut a fi mereu mai scurt decât cel care m-ar duce
aiurea. lar drumul spre el, oricât de greu, mai aproape de suflet decât deşartele
ambiţii ale vremurilor.

Nu sunt o feministă (ce lux!) tocmai pentru că femeile au obținut mai mult decât
urmăreau. Ele plătesc acum nemţeşte - orice întâlnire devine pur impersonală; au
carieră - şi puțin timp liber; exprimă tot ceea ce cred de cuviință şi îşi pierd aura de
mister pentru care au fost iubite secole de-a rândul; strâng mâna bărbaţior- şi
pierd acel sârut întârziat care le gădila simţurile... Ferneiele de azi şi aleg bărbatul,
fară a ţine seama de alegerile părinţior.. şi îl aleg de mai multe ori, pentru că azi
nimeni nu se mai luptă să repare o relaţie în impas... fiecare trece mai departe,
suntem 6 imiliarde, sufietul pereche nu poate îi cel care nu pricepe ideea de
şedinţă.

Da, am ajuns să credem că femeile sunt mai puternice. Consecința - femeile vor
plati consumația, vor alege bârbaul şi îi vor săruta mâna... îl vor trata ca pe un
obiect sexual şi îl vor idolatriza ca atare... fix pe acela care nu va avea bani, se va
sustrage surâzând enigmatic insistențelor şi... va refuza să cedeze.

Mă sufocă o durere surdă, cumplită... de fiecare dată când mă întreb cine şi unde
sunt, îşi înfige colții otrăviţi în sufletul meu, paralizând cele mai ascunse părți.
Zilele trec sec. Mângâi perna pe care dormea (dus) şi fixez tavanul golită de viaţă,
desenez figuri crucişător triste şi scriu tâmpenii, aberaţii cretinităţi siropoase care
servesc drept scuză pentru autocompatimirea la care mă pricep atât de bine.

Îmi repet, atunci când imi aduc aminte de mine, că totul e trecător, că timpul
vindecă tot şi că un şut puternic în fund inseamnă un pas mare înainte. Mă simt
îmbătrânită şi curios de singură.

Asta n-ar trebui să mă deranjeze în nici un fel - în definitv, scriu şi mă gândesc
aproape în exclusivitate la ce am simţit -trâit- făcut eu în acea după-amiază
bolnavicioasă de mai. Acum, pare normal. Atunci, nu era. Cum am mai spus,
atunci s-a produs un dedic - m-am rupt de menirea mea de femeie făcută să
satisfacă bărbatul câruia îi închinase partea... him... fizică şi metafizică a existenței
Nu fac referire Ia planul profesional, pentru că, fix acolo, m-am trezit eu să impun
imite. Toate s-au desfăşurat cât se poate de paşnic - pe parcursul unui an, am
trecut de ia un loc de muncă idiot şi prost plătit, la munca absolut boemă din
televiziune, şi în final, la turnul de fildeş în care îmi doream din pruncie să intru. A
fost perfect totul câtă vreme imi bârteam savuros şetul (şi săracul ştia tot, pentru că
îmi citea cu sete şi încăpățânare corespondența virtuală), timpul s-a scurs idilic în
studiourile în care faceam, ocazional şi instinctual, pe manechinul-avocat, dar a
fost cumplit când am ajuns să muncesc... pe bune şi pe bani.

Mă atund acum, pentru că am ajuns la părțile importante, în divagații menite să îmi
dea curaj... sunt femeie. De trei ori femeie. Doamnă, gospodină şi amantă. Aha.
Doamna în societate, gospodină acasă (eram... mi-e groază să mă gândesc la
prezent), şi amantă în timpul petrecut cu el... Dar el... of, iar cârtesc.

Îmi scutur scrumul aiurea - să avem iertare de vorbă proastă - şi imi aduc aminte
de un mărțişor. Banal, ştiu. Speram ca, în punguța roşie să fie un coşar, o pereche
de cercei, treacâ-meargă, dar, În nici un caz, nu acceptam ideea de "i-am dat un
net. Era prea mult. Şi era prea mult să mă gândesc, dăruindu-tmă lui, cu bondarul
cristalelor albe ce sclipeau pe deget, că am intrat în saptămâna oarbă.

Nu ştiu dacă din fericire sau din păcate, nu m-am ataşat niciodată de ideea de
căsătorie. Poate că am o părere prea bună despre mine sau poate că mă
disprețuiesc suficient ca să înțeleg că n-am stofă de nevastă. Oricum, cea mai
tembelă partidă de sex a fost cea în care am purces în ale extazului cu regele
inelelor infipt atipic pe degetul arătator. Nu participam în niciun fel Ia ideea de
acuplare - totul se învărtea în jurul unui deget împodobit cu aurul frav.

A fost cu atăt mai ciudat să revin la cuibuşorul de nebunii pe care, grație sorții
mele de speranță ultimă a unei famili muribunde, îl ocupam. De fapt, într-o
societate utopică, în care fiecare famile are datoria destul de convenabilă de a
dărui lumii un singur urmaş, lucrurile se desfăşurau căt se poate de normal. Bunicii
îmi Iăsaseră apartamentul or comic amplasat în directa vecinatate a faimoasei Gâri
de Nord. N-a trebuit decăt să trec printr-o facultate ale cârei taxe erau comod
achitate de haiosul apartament decomandat, şi să decid că vreau să flu cât se
poate de independentă (adică în limitele deloc variabile ale unui salariu câştigat
prin uciderea neuronilor în calitate de umi! funcţionar public), ca să îmi câştig
independența existențială visată de muţi. Fidelă deciziilor cu greutate luate. în
momente. previzibile, m-am mutat, cu hainele de pe mine şi cele din geamantan, la
un binecuvântat 1 ianuarie, hotărâtă să rezist (aveam să aflu mai târziu că reuşesc
ce îmi propun, înțelept fiind să vreau îmi fe bine, iar nu să rezist).

Mă _returam, aşadar, parumată vag cu invidia colegelor - cum dracului l-ai
convins să te ceară de nevastă aşa repede?! - uşor vinovată, atât cât să ma
imbujorez, logodnică ce mă aflam, în scara blocului ce poartă şi acum urmele
incontundabile lasate de mobilele mele pe pereţi. Umerii se încoivoiau uşor de
responsabilităţi. dulcege ale traiului în doi. Acolo, şi nu în altă parte, am început să
simt cum se împrăștie vraja. Atunci, şi nu altădată, am înțeles de ce se schimbă
fecioarele în soacre. Câştigasem, împotriva voinței mele suverane, un război pe
care nu îmi dorisem să îl port.

EI mă aştepta... vesel. nu mai ştiu dacă atunci sau o săptămână mai târziu, am
început să mă întreb serios cine poartă mustață în casă... pantaloni purtam
amândoi, deci nu era relevant. Bani aduceam amândoi, dar atât de puțini, încât n-o
să pricep niciodată cum am reuşit să plecâm amândoi la mare, să petrecem
Paştele şi 1 mai în Vama Veche... cazaţi la modul previzibil într-o rulotă de filmare,
şi adunam bacşiguri lucrând - mai mult el - în barul de alături. Un Paşte păcătos, cu
fripturi de miel servite cu atât mai savuros când toată lumea postea, şi stropite din
plin cu alool

Nu ştiu suficient de bine regulile fotbalului ca să pot acorda cartonaşe galbene. Şi,
dle alta! culoarea mea favorită e rasul