Fantezii Erotice

Candva, marele Poet al universului, m-a trimis in lume sa caut nemurirea si
visarea, zambetul si fericirea, speranta si buzele, ochii si sufetul. Am pornit la drum
demult... foarte demult incat nici eu nu-mi mai amintesc de unde am plecat sau
unde am ajuns, nici macar unde ma impinge timpul. Am ales o lume ia intamplare
si m-am nascut, m-am conformat regulior lor, apoi cand am devenit constient de
mine si de iumea din jur am inceput sa caut. Dar deodata totul aparu sinistru, ca o
pustietate de pietre, nisip si cioburi sparte de soarele flamand ce usca cu privirea
fotul. Nu m-am speriat deloc si am inceput sa caut din loc în loc, sa alerg si sa
aleg... farsa pot culege nimic. Timpul trimis de Poet sa ma insoteasca ma impingea
mereu mai departe, tot mai departe iar soarele ardea din ce în ce mai mult mai
puternic... Pietrele din jur îmi spargeau pielea, carnea, si se hraneau cu sangele
meu, cu inima si sufletul meu... cu tot ce insemnam. Obosisem de atata cautare, de
atata piatra si cioburi si nimic nu reuseam sa zaresc nicaieri. Mereu pietre tari,
ascuţite si cioburi ce frigeau de soare si rautate. Toate se infigeau în mine si imi
secau trupul obosit. Nimic nu ma mai facea sa sper sau sa cred in ce spunea
Poetul, toate imi erau deopotriva... durere si ardere.

Tarandu-mi finta pe acel pamant blestemat deodata, in departare, o pata de
culoare mi-a atras atentia. Un rosu aprins intr-o pustietate de piatra si de ori
Gasisem ceva, nu stiam exact ce, dar ceva era diferit si de o alta culoare mult mai
aproapiata de mine si de cautarile mele. Am inceput sa alerg cu sufletul pe dinafara
uitand de ranile dureroare, de pielea cresta si arsa de soare. Dintr-odata mi se
ogiindi in ochii mari lacrimand o pata de sange întinsa între pietre si cioburi si
nisipuri fierbinti. O priveam extaziat, speriat si uimit de aparitie. Era atat de
frumoasa si de calda incat totul parea ca inverzeste în jurul ei. Pietrele se sparg in
crini, cioburile se topesc in ciresi inflorit iar nisipul se scurge in iarba umeda de
stropi de roua. O priveam neincetat zambind si incercand sa o descopar. Ma uimea
si ma atragea aparitia. O ciudatenie placuta si rosie, dilerita de tot ce era în jur.
intr-o zi mi-am facut curaj si am vorbit cu ea intreband-o cine e si ce face singura
acolo. Mi-a raspuns insetata ca sufera si sangereaza de singuratate si pietre si
cioburi. M-a intistat. Apoi am întrebat-o de ce e singura si sangeranda si mi-a
raspuns ca ii e dor, ca s-a pierdut si ca nu tmai simte. Am intrebat apoi, rist si
plangand daca vrea sa fie prietena mea si mi-a raspuns ca iie frica. Timpul ma
impingea de la spate... ma gonea si ma speria cu vorbe grele cum ca pata de
sange e rea si nu e prietena mea, imi mai spunea ca trebuie sa fug de langa ea, ca
pata de sange e tmai rea ca pietrele si cioburile pamantului. L-am izgonit pe
tovarashul Timp si am ramas mereu cu ea, cu pata de sange pe care o iubeam
deja, o ocroteam de ce era în jur si o ascundeam in sufletul meu. Si ea a inceput sa
ma iubeasca apoi si sa vorbeasca cu mine adevaruri. Mi-a povestit despre
speranta si nemurire si buze si vise... S-a transtortnat apoi intr-un mac rosu aprins
din pata de sange si era vesela si cuminte. Nu îi mai era frica de pietre si cioburi
asa cum i era cu putina vreme în urma. Era prietena mea care ma asculta, pe care
o iubeam si care ma iubea. Era umbra mea si eram acoperamantul ei. Nimic din ce
fusese inainte în acea lume nu mai era ca inainte. Totul devenise verde si frumos,
colorat si vesel. Zambeau în jur sperantele si nemurirea de mana, în aceeasi hora,
cu buzele si rasete de izvoare. Nimic nu mai era ia fel. Macui meu rosu ma iubea si
ma facea fericit, ma facea sa visez si sa cred. Mi-a povesti cu rabdare cine sunt si
cine e ea, ce cautam acolo si de ce pietrele si cioburile sunt rele. Nimic nu mai
conta decat macul meu. Vremea fugea ca un cal alb din tari departate si trecea
peste noi fara sa ii pese si fara sa ne pese. Atunci existam, eram, ma simteam si
ma recunosteam în mine si în macul meu rosu. Însa lumea în care eram... era o
lume rea pe care inca nuo descoperisem cu adevarat, nu stiam cine e si ce vrea
de la mine iar lucruri de intamplau in acea lume de câre nu stiam. Intr-o zi cand
stateam cu macul meu la piept tovarashul meu Timpul reveni si imi vorbi. Era
suparat si el si Poetul ca nu vroiam sa trec mai departe, sa merg in lume ca sa
nvatz si sa descopar lucrurile dupa care eram trimis. Timpul era rau, cu adevarat
rau pentru prima. data si ma ua deoparte sa-mi spuna toate astea la ureche. Nu îl
credeam, nu vroiam sa-l ascult si il certam si eu sii spuneam ca am descoperit
fotul si am sa mai raman putin cu macul meu rosu si am sa vin acasa ia Poet apoi
Acum, cand imi amintesc ce mi-a spus imi dau seama ca si el stia tot... A plecat
spunandu-mi sa ma intorc la macul meu sa vad ce ma asteapta. M-am speriat si
am fugit inapoi ia mac sa ii vad... deja imi era dor de el si ma durea lipsa lui, chiar
daca trecuse atat de putin. Nu am putere sa spun cat ma durut si cat am plans
cand am vazut ca macul disparuse. Nu stiu sa plang si sa vorbesc într-atat incat sa
va arat ce era în mine. Parca nici pietrele si cioburile nu ma durea la fel. Nimic din
ce indurasem atat amar de vreme, de cand plecasem de acasa si pana am intainit
pata de sange nu ma secase atat de putere si de mine. Imi era o fica imensa pe
care nu o cunoscusem pana atunci. Ramasesem singur, nici Timpul nu mai era cu
mine atunci, nimic... doar eu si vai, ciresii în floare erau cioburi, iarba umeda de
roua era nisip fierbinte iar crinii s-au spart in pietre ca inainte. Simteam din nou
soarele cum ma ardea si toate din jur incepusera sa se infiga în mine mai adanc ca
nainte. Acum ma ucideau incetul cu încetul, îmi vroiau intreaga finta si toata inima.
Am inceput sa strig plangand, a macul meu... a iubirea mea. Off... macul meu era
si ea o piatra tare si gri. colturoasa si rea. Era infipta în mine, în pieptul meu si ma
musca de suflet... usor, incetul cu incetul. Cat am plans? Cat am suferit si m-a
durut?... Cat de mare e universui si cat poate sa incapa in el te intreb, si raspunsul
fi va fi raspuns pentru suferinta, plansul si durerea mea. Ma mintise, ma
inshelase... totul era un vis... o stare de somn grea si apasatoare... Parfumul
macului rosu... Radea muscandu-mi camnea si pieptul, infruptandu-se din mine.
Radea si ea si celelalte pietre prietene cu ea. Radeau toate si ma higeau si ma
muscau. De ce am intrebat, si mi-a raspuns ca am fost doar un alt ratacit.. ca ea a
fost o piara mereu, si fiecare piatra cauta un ratacit pe care sa-l insele si din care
sa se hraneasca ca sa creasca si sa devina mai puternica. Eu am fost ratacitui ei,
cum toate pietrele aveau un ratacit. Am intrebat apoi daca ceva din tot ce a fost era
real, daca macar o clipa a fost un mac adevarat si nu o piatra. Nu mi-a raspuns
niciodata... doar a ramas înfipta în pieptul meu... ciuguiind putin cate putin din mine.
Eram cazut la pamant cand Timpul si Poetul au venit în cautarea mea... Nu m-au
certat niciodata, dar plangeau amandoi vazandu-tmi trupul sfasiat in bucatzi si
zdrentuit si pin de rani. Mi-a zis atunci Poetulca a gresi.. plangand, mi-a spus ca
a gresit ca m-a trimis sa caut nemurirea si speranta si buzele si zambetele si visul.
A zis apoi ca nimeni nu trebuie sa le caute pentru ca descoperirea lor duce la.
ceea ce se intamplase cu mine. In mine vedea durerea lumi si sperantele naruite
ale celor ce iubesc si cred. Am ramas acolo si eu si Timpulsi Poetul... m-am
transformat intr-o pata de sange... si am sangerat mereu pana cand Timpul,
tovarashul meu a murit. lar eu am murit odata cu el... cu Poetul de mana plangand
a capul meu si cu parfum de mac în minte sin suflet... De la sange pana ia sange.
AI cui sange îl varsa pe al cui? Care este primul sange? Cand inceteaza a sangera
sangele? De ce e dulce sangele?

doar sana.