Inapoi in timp, la origini
Aceasta micuta fantezie reprezinta un moment nostalgic, de analiza a mea, a chestiilor care le-am observat in jurul meu. Consider ca acel sentiment de multi laudat, de putini inteles si apreciat la valoarea reala, era asa candva. Fara acele masti, fraze premeditate, false, care fac parte din noi din cauza "cotidianului", vietii de zi cu zi.
Odata demult, în vremuri stravechi, cand sfinții cutreierau Pamantul în lung si-n fat,
cand marea se-nchina vointei poporului pribeag, un om simplu si sarac, calit în
aspritate de simplitatea iui saraca m mergea prin vai, urca pe munti, umbla prin
jocuri neumblate si nu-si gasea nicicand odihna.
Erau ciipe de neiiniste, de furie, de tristete, de singuratate.
De mute ori in noaptea ce invelea in matia-i Pamantul, un strigat, un suspin, de
animal parca haituit tasnea spre ceruri
Apoi dupa acele nopti de strigat, venea lumina, ce umplea acei ochi golti de
omenie, de uman.
larasi totul se petrecea aievea zilei trecute.
Pribeagul nostru cu barba mare, cu corpul plin de rani facute intruntand natura, cu
sufietui golit mergea inca o data mai departe.
Spre ce, de ce, nici daca era întrebat stia raspunsul. Nu era insa inta
cuvantatoare în calea lui nicicand.
Si astfel parca isi pierdu si limba, scotand din cand în cand doar un sunet grosolan,
de barbar nedevenit, de animal în cusca. Cuvinte insa - nimic.
Zilele treceau, anii treceau, lumea se Schimba n bine.
Cei odata om, acum animal parca, devenit Cel cu grai acum tara nici un cuvant
rostit, mergea in continuare. spre ce... urma sa afle.
Intr-o zi cu soare, parca mai arzator ca pana atunci, drumetul nostru vede în cale o
aratare, ce pentru el de multa vreme nu mai are nume.
E speriat de atare.
in jurul ei parca mii de raze se-nghesuie, pe fruntea-i neteda, sclipeste o stea, din
mana alba, stralucitor de curata, spre pribeagul nostru porneste caldura, pace.
Cat de mult isi dorea pribeagui nostru, sa isi plece capul obosit pe acea mana
intinsa spre el.
insa de mult, de prea mult timp e singur.
Vrea parca sa atace aparnadu-se.
Dar nu,... deodata aratarea deschide gura si pribeagul nostru intelege.
Cu iacrimi de usurare, de cainta, se arunca in tarana din fata lui
Caci da, Ei este Sfantui Petru.
Se face seara, iarasi zi si Sfantul Petru vorbeste inca pribeagului nostru.
"Mergi în dumbrava de dincolo de vale, acolo o sa gasesti izbavirea * EI merge,
prin hatisurile ce duc la acea dumbrava si parca natura i se impotriveste, vrand
parca sa ii pregateasca.
Ajunge si o vede.
O aratare ciudata pentru el, este un pic cuprins de furie, e dezamagit... asa putin.
Ea il priveste cu acei ochi mari, umezi, migdealati, i priveste si parca il, chearna.
Se simte cuprins de o duice ameteala, o senzatie imbatatoare, de apartenenta.
El apartine mioarei, ea ii apartine.
Atunci, acolo în mijlocul naturi, EI intelege Isi va duce de acum zilele pentru ea:
ingrijind-o cu dragostea lui
Eaii va hranii corpul, viata, i va incalzi si va fi tovars în singuratate.
Fiind astfel în armonie.