Fantezii Erotice

Mă cunoştea de când se mutase În vecinătate; zâmbea inocent şi mă saluta timid,
ducându-şi jumătate de privire în pământ, nu cumva să regrete - din cauza posibilei
jpse a unui răspuns - acel "Servus! "aproape şoptit. Niciodată nu a îndrăznit să
imi rostească numele; doar atăt, un "Servus! * grăbit şi-acelaşi zâmbet care ma
ducea cu gândul la "Cum va fi când va fi mare? *. Am avut puţină dreptate în
ntuijia mea: va fi la fel de frumoasă, va fi una din fetele bune a învățătură, va
ajunge ca la 14-15 ani să guste din prejudecățile anturajului şi, lucru trist, să țină
seama de unele judecaţi negative dar de certă valoare în rândurile băieţilor de
vârsta ei. N-a fost să fie aşa. A devenit din ce În ce mai fiumoasă, a ajuns cea mai
bună la învățătură din oraş şi, poate, ar fi păstrat acelaşi zâmbet timid în voce când
îmi umplea inima cu un "Servus! * grăbit şi aproape şoptit. Însă nu îl mai şoptea şi
nici nu-şi mai ducea jumatatea de privire în pământ. Era pur şi simplu o delectare
să trec pe lângă ea şi să-i răspund zâmbind la rândul meu "Servus, Sânziana!

Dincolo de ace! salut nu am trecut... până când, nu ştiu cum sau de unde, a aflat
motivul pentru care nici nu încercasem să o fac. Primul lucru pe care Ham
descoperit la ea a fost iniţiativa, un fruct al curiozitâţii şi entuziasmului. Din propria
experiență, un fruct cu două tăişuri, căci şi curiozitatea, şi entuziasmul au un revers,
ar toate m-au costat şi mă vor costa toată viața. A două descoperire - intuită deja -
a fost impulsul. Însă nu numai entuziasmul copilresc stătea ja baza lui, aşa cum se
născuse el În mine şi aşa cum credeam şi despre ea. Exista deja o judecată în
mintea acestei copile, în formare bine-nțeles, insă exista; o jumătate de conştință
parcă îi dicta impulsul cunoaşterii şi curiozitatea cu care privirea aştepta răspuns la
întrebari şi dorințe. M-a cucerit, mi-a deschis iar calea spre propria distrugere. Am
ajuns să povestim, să-mi pună şiruri de-ntrebari, să îi răspund dorinței de-a
cunoaşte. Mai mult, tot mai mult tot mai mult. am ajuns să mă tem cu-adevărat de
dragostea care nu numai că îşi găsise sălaş între noi, dar îşi mai şi înălța ziduri de
cetate în eventualitatea unor viitoare asedii

Când mi-a dat de înțeles că ştia molivul, era deja prea târziu să mă mai pot bucura
de distanțare. M-a întrebat din senin. "Chiar ai făcut ceea pentru ce ai fost
condamnat? *. Nu avea rost să mă întreb de unde aflase, sunt obişnuit să dau
răspunsuri, nu să primesc. La urma urmei, de oriunde ar fi aflat, nu conta. "Pentru
ce şti tu că am fost condamnat? ” Am speriat-o prin ton; şi-a lăsat privirea în
pământ şi a băguit un "Scuze, nu trebuie să răspunzi, scuze că te-am Întrebat. "
Însă nu era deloc vorba de supărare, ci de curiozitatea unei conştiinţe încărcate
pentru prea mult timp. l-am spus lucrul acesta. "Păi... unii spun că eşti pedofi. " Cu
oricătă sfială mi-ar îi spus-o, aceeaşi săgetare aş fi avut-o În inima. Ruşinea.
Ruşinea de a mă fi născut, de a fi trăit, de a fi simţit; ruşinea entuziasmului, ruşinea
curiozităţior, ruşinea dezamăgitor avute; ruşinea de-a fi om. Unde să-mi las
trecutul pustit? Unde să mă ascund? Dar tmai ales, de cine?... De ea? De singura
fină care, În inocenţa ei, nu m-a condamnat? Mai mult, de singura ființă care, prin
sinceritatea aceleiaşi curiozitaţi din cauza căreia am fost condamnat, mi-a dat
şansa să fiu propriu-tmi judecător? Atunci... de ce să mă ascund? "Nu, Sânziana,
nu sunt pedofil. Am fost condamnat pentru simplul fapt că m-am uitata nişte
imagini Ia care, legal, nu am dreptul să mă uit. Pedofi aş fi dacă m-aş culca cu tine.
"... Mă privea, iar în privirea ei citeam deruta. Însă nu o înțelegeam tocmai din
cauză că acea derută MĂ PRIVEA. Mă răscolea, îmi punea nod în gât şi simțeam
că nu judecatorul din mine fusese cel care se pronunțase, ci voința - atât de veche!
- de a crede în propria nevinovăție. lar lucrul acesta, paradoxal, ÎI transforma pe
acel judecător care eram într-unul şi mai sever, şi mai ambițios în dorința de a
pronunța verdictul "vinovat". Mi-am revăzut copilăria cu tot entuziasmul ei, mi-am
amintit jocurile pe sub mese cu fete la fel de curioase în descoperirea "Americii"
celuilalt "pământ virgin”, mi-am aminti-o pe "Lolita" lui Nabokov, pe Alibech,
sihastra de paisprezece ani care învăţa, în "Decameronul" lui Boccaccio, cum să-l
mulţumească pe Dumnezeu vârându-! pe Necuratul în lad, pe fata de
șaptesprezece ani din "Amantul", ecranizarea autobiografică a Margueritei
Yourcenar... Apoi am revăzut tristețea în fața ipocriziei umane, singurătatea acelor
zile, refugiul în iluzii, sala aceea de internet, google search-ul cu răspunsurile sale
atât de plictisitoare în infinitul diversităţii lor, imaginile acelea şocante prin
brutalitatea lor, înghiţitul sec şi click-ul mai departe pentru a vedea pâna unde
poate să ducă inumanul în om... iar răspunsul, În general, a fost: până la
distrugerea lui de către e! însuşi. În particular, până la condamnarea lui... Până la
condamnarea mea. Nu mai am pentru ce să-mi fie ruşine. Judecătorul a dat deja
verdictul: am fost condamnat să port toată viața un stigmat pentru vina de a fi privit
o parte din teribilul spectacol omenesc. Sunt impacat cu mine şi trăiesc.

Mă privea, iar în privirea ei citeam deruta. Deruta, tristețea şi sentimentul atât
de acut al singurătâţii de care vrei cu orice. preț să scapi, dar nu cu prețul vieți.
Singurătatea naşte lacrimi, căci lacrimi am avut la naştere, căci lacrimi mă priveau
de pe obrajii ei. Dar până n-au prins glas, nu le-am înțeles menirea: "Asta
inseamnă câ nu vrei să faci dragoste cu mine? "

Prima reacţie a fost să îi zâmbesc şi s-o Sârut pe frunte. Nu ştiam răspunsul
potrivit, nu credeam că există aşa ceva pentru întrebarea care tocmai îmi fusese
adresată. Singura certitudine, aceeaşi banală certitudine avută de-a lungul şi de-a
atul a ceea ce puteam numi o viață trăită între descoperire şi distrugere, între
entuziasm şi dezamăgire, între şi - simultan - departe de ceilalți mă domina prin
necesitatea unui răspuns. Da, aici incepe sau se termină totul. Printre scrupule şi
reproguri, printre iluzii şi speranțe, printre măşti, priviri goale şi lacrimi; printre noi,
prin mine şi ea.

Am sărutat-a si i-am santit- "Te Gâcili? *