Omul cu aspirina.
O mica povestioara despre "viata de cuplu".
L-a privit în ochi, si se simtea invadata de furie si tristete. li venea sa arunce cu
ceva in el, sa-l omoare si sa nu-l mai vada vreodata in viata ei. incerca sa planga
dar iacrimile ramaneau incremenite inauntru si se tot chinuia sa le dea drumul.
Singurul lucru pe care il putea face era sa tipe, dar nu avea sa faca asta, nu e atat
de nebuna incat sa tipe cat o tine gura.
EI vorbi. Se scuza, îi parea rau. Foarte rau! În gandul ei si spunea ?nu am nevoie
de scuzele tale, iesi afara” dar il asculta tacuta, cu ochii mari de fetita nevinovata.
Ura partea asta. Stia ca urmeaza sa-i inteleaga, sa-l scuze, sa-l ierte si sa-l
imbratiseze ca o consoarta iubitoare. Gura lui se misca incet, cuvintele lui pareau
din ce în ce mai departe. în curand, devenise surda, se sperie, nui mai auzea
vocea linistita, inebunitor de calma, dar ii privea fata cum se misca ritmic în timp se
scotea sunete pe care ea, nu ie mai putea percepe.
Scoase un sunet ascult, ei treseri. Ii puse mana pe umar, ea se dadu mai incolo
ar ei si-o retrase. Acum o privea ciudat, se oprise, nu mai vorbea. Statura asa
cateva minute bune, timp in care se privra si se cercetara. Ea se ridica de pe
scaun, ajunse langa aragaz si turna niste apa într-un ibric pe care ii puse pe foc.
Scoase o cana, Zaharul, si un ceai oarecare. Cu cana inclestata în maini, si relua
Jocul. EI parea adormit ÎI privea hista, nu mai vroia nimic. Era fericita? Poate... cu
singuranta insa, nu era suparata. i privea în ochi pe omul pe care îl iubea, il iubeste
inca si se simtea oarecum... implinita. Desi era nervoasa, se simtea fericita. Si nu
ca fericirle acelea efemere, cand iti vine sa sari, sa lipi si sa dansezi. Nut Era o
fericire calma, isi accepta soarta. li placea traiul alaturi de el, si desi el sustinea
contrariul, ea credea ca o iubeste. Omul acea atat de rece, care te strange în brate
cand plangi si cand i trantesti usa in nas, se repede sa te intrebe daca esti bine, sa
ti dea ceva sau pur si simplu sa te consoleze. Omul acela nepasator, neinteresat.
era al ei. Doar al ei. Eaii cunostea toate secretele, ea ii putea face sa sufere, ea
era cea care din dragoste fata de el, isi mai calca si pe mande. lar ei acum, o
privea ca un idiot. Nu i trecea prin cep ce poate gandi omul de langa el. Se intreba
numai daca... daca e suparata, daca o doare. Nu se pricepea la chestii astea, nu ii
placeau. Nu stia sa fie impaciuitor, iar femeia era cateodata nebuna, vulcanica. Nu
stia cum sa o stapaneasca, plangea si urla si el... era din vina lui? Lua o gura mare
de aer si isi spuse ca, nu are rost sa se gandeasca la asa ceva. Mereu i trece
supararea. Si pana la urma, putina suparare nu strica, nu?
Era atat de bucuroasa ca, nici o cearta de-a lor nu avea sa-i desparta. Atunci,
imbarbatata parca cu propile ganduri, serii în brate. EI putin socat, o sprijini pe un
genuchi si o tinu asa o vreme. Dupa care, obosit, o lua în brate si o duse pana in
dormitor. Acolo, o aseza usor pe pat. Ea dormea. Se dezbraca, se aseza langa ea,
i putea atinge ceata cu nasul. Isi incojura mainile pe miloculei, trase o patura
naste ei iși inchise ochii profund si isi cufunda intrea chinul in Darul ei